Spectrul unei noi idolatrii

0
137

De la aruncarea, pe piaţa dezbaterii filosofice şi sociologice a conceptului de postmodernism, îndeosebi de către Lyotard, la sfârşitul anilor ’70 ai veacului trecut, s-a produs, îmi pare, un fel de răsturnare a sensului presupus logic al gândirii occidentale moderne: ca şi când omul („post-modern”, ori „post-uman”, în terminologia fukuyamiană), sătul de promisiunile iluminist-umaniste, ar fi redeschis, cu o nouă voluptate, porţile Cetăţii unei noi mitologii, pe cât de libere de exigenţe morale, pe atât de seducătoare prin libertinismul său gregar. Roland Barthes avertizase ceva mai înainte asupra prezenţei, în agorà, a unor „noi mituri”, însă dacă atenţia sa prevenitoare a sfârşit cam grăbit în sfera hermeneuticii artistice, cea a lui Lyotard avea să tulbure decisiv câmpul dezbaterii în arealul politologiei şi al sociologiei.

În fapt, cele aproape trei secole iluminist-umaniste, situate sub semnul unui pozitivism mult mai formal şi, deci, mai spectral decât o vor arăta rezultatele avântului ştiinţei şi tehnologiei ce-au schimbat raportul individului cu Natura, şi-au revendicat originea şi suportul în celebrul denunţ al idola, formulă prin care Francis Bacon identifica, chiar în zorii erei modernităţii, cele patru false noţiuni ce subjugau mintea umană şi făceau imposibilă înţelegerea lumii şi a cosmosului. Cele patru idola – un plural latin propus de filosof – ar fi, deci, Idola Tribu, Idola Specus, Idola Fori şi Idola Theatri, respectiv tendinţe înrădăcinate în mintea umană care ţin de fire, de influenţe ale unor grupuri, ale unor sisteme de gândire etc.

Demistificarea lor echivala, la acea vreme, cu instituirea bazei unei noi logici ce avea să marcheze de o manieră organică (Novum Organon e titlul tratatului baconian) gândirea şi societatea umană în secolele succesive.

Eliberând câmpul tensiunilor tari (gândirea forte) pe care trei secole ale raţionalismului, cu orizontul său larg deschis spre progres, ştiinţific şi tehnologic, l-a întreţinut şi alimentat acompaniat de promisiunea ameliorării vieţii umane, post-modernitatea – ori ceea ce s-a vrut a se desemna prin ea – a marcat începutul (unui sfârşit, s-a spus) timpului difuz, deconcertant, cu o permisivitate fără precedent, nu doar remodelând sistemul tradiţional de valori, dar chiar răvăşindu-l şi destituind orice filtru de natură morală. Dacă Raţiunea,cu majusculă şi, deci, în poziţie de centru (valoric şi valorizant), nu mai are drept în Cetate, în ciuda invocării ei abuzive întrucât exclusiv în cheie retorică, atunci, parafrazând o celebră zicere dostoievskiană, totul este posibil. Şi, astfel, Piaţa, a Cetăţii, supuse de-acum unui asediu intern, întrucât duşmanul nu se mai află în afară şi tocmai de aceea el trebuie inventat în interior (reflexe, fie şi cu profil de rebut, ale confruntărilor ideologice), s-a deschis altor, aparent noi, însă cu siguranţă mult mai insidioase mituri.

În miezul acestor noi mituri ne aflăm astăzi, cu un Olimp artificial şi artificios improvizat la nivelul şi la dimensiunea unei reţele pe care globalizarea, în funcţia ei exclusiv tehnică, a omologat-o ca nouă Agorà. În ea, s-a instalat o „mitologie” destinsă la maximum, detensionată de filtrul ordonator al Raţiunii, în care plăcerea, ca divertisment, şi dorinţa, ca mijloc şi ca finalitate, ambele animate doar de resortul gratuităţii, sunt zei a căror adoraţie compromite orice efort creativ.

În definitiv, cu puzderia de „mituri” inventate, ad libitum, printr-un aleatoriu cult al ludicului aproape exclusiv pentru potolirea atâtor frustrări refulate de-a lungul unei Istorii modelate de raţionalism, ne-am întors, parcă, în albiile unei societăţi tribale în care idolatria (cultul acelor idola ca false noţiuni şi, deci, false valori) şi-a recăpătat funcţia ei ritualică.

Trăim, zi de zi şi ceas de ceas, în cyber space, adică în virtual, forme anacronice şi depersonalizante ale unei idolatrii autoimpuse ca o nouă „religie”, în care însă n-a mai rămas niciun rest de credinţă, fiindcă omul sacru, acel homo sacer preferat de antici şi, apoi, de secolele augustiniene, şi-a pierdut legitimitatea, lăsând locul liber acelui homo ludens, derobat de orice exigenţă etică.