Cu siguranţă, viziunea singulară şi inedită pe care Antonio Negri o aşează la baza interpretării lumii de azi şi de mâine în „Imperiul”, „Multitudine” şi „Commonwealth” îşi are principalele repere în cele trei cărţi ale sale, scrise în închisoare şi consacrate filosofiei lui Spinoza („Anomalia sălbatică”, 1991, „Spinoza subversiv”, 1992, şi „Democraţie şi eternitate în Spinoza”, 1995).
Astfel, pentru el, gândirea spinozistă s-ar subscrie unui raport unitar de producţie-constituire, problema de fond fiind cea a rupturii unidimensionalităţii dezvoltării capitaliste şi a instituirii puterii sale. Imaginaţia productivă înseamnă putere etică pe care Spinoza o descrie ca o facultate ce prezidează construcţia şi dezvoltarea libertăţii susţinând astfel istoria libertăţii. Actul de a fi înseamnă a fi necondiţionat participanţi la multitudine, fiindcă existenţa noastră se află totdeauna, în sine însăşi, comună.
Un gânditor american neoliberal, John Reilly, definea Imperiul, conceptualizat de Negri, „o conjuraţie postmodernă spre a strivi Cetatea lui Dumnezeu”, supoziţie în parte adevărată, dat fiind faptul că, într-o altă carte mai recentă, „Vremea revoluţiei”, din 2003, cu puncte de plecare în opera Sf. Augustin, filosoful italian sugerează instituirea unei Cetăţi a lui Dumnezeu fără ajutorul „iluziilor transcendentale” şi a „teologiei Puterii”, pe care le denunţă în operele lui Heidegger şi ale lui Keynes.
Pentru el, postmodernismul ar avea un singur merit, acela de a fi fost un simptom al tranziţiei istorice. Lumea ivită după căderea blocului sovietic este, potrivit lui Negri şi lui Hardt, lumea pieţei libere ce-a distrus frontierele vechilor state-naţiuni: suveranitatea a trecut la o nouă entitate, Imperiul, care nu acceptă nici limite, nici hotare. nu are un centru, nici periferii, vrea să controleze toate aspectele corpului şi ale minţii, să surclaseze istoria şi să se considere ca unică sursă a păcii, a legitimităţii, a justiţiei.
Asemenea statului roman descris de istoricul antic Polibiu, e o sinteză a celor trei forme de guvernare: monarhia e asumată întâi de toate de monopolul forţei militare din partea SUA şi, apoi, de puterea politică a naţiunilor din G8, de agenţiile militare ca NATO, de organismele de control al fluxurilor financiare precum Banca Mondială şi FMI. Aristocraţia e cea a banului: marile multinaţionale ce organizează producţia şi distribuţia bunurilor şi, în general, de deţinătorii puterii economice.
Democraţia e constituită de organisme ce tutelează interesele populare – organizaţiile non-guvernamentale, non-profit, întru apărarea drepturilor umane şi sunt tribunii moderni ai plebei. Iar în cadrul multitudinii, văzute ca întrupare postmodernă a poporului, adică indivizii care trăiesc în piaţa globală, ei suportă inegalităţile, sunt expropriaţi de munca lor, ba chiar şi de viaţa lor, iar în acest orizont se deschide calea unei revoluţii a ordinii mondiale.
„Imperiul” a fost salutată de cele mai importante ziare şi publicaţii americane, engleze, franceze, germane etc., drept cea mai importantă tentativă de interpretare a epocii noastre, marea idee ce va domina scena culturală a ultimelor două decenii. O analiză a prezentului, istorie a trecutului şi utopie pentru viitor.
După sfârşitul Războiului Rece, s-a instituit ideea unui unic mare Imperiu, rizomatic şi dotat cu numeroşi ganglioni şi nu cu un cap unic, un imperiu care, profilându-se ca o „nouă formă de suveranitate globală”, absoarbe orice ungher al lumii în hotarele sale în expansiune. Totuşi, Imperiul nu trebuie privit ca un Rău absolut, căci e „mai bun decât ceea ce l-a precedat” în măsura în care aruncă la gunoi „crudele regimuri ale puterii moderne” şi configurează „potenţialităţi de eliberare”.
Scrie Negri:
„Imperiul se înfăptuieşte sub ochii noştri. În cursul ultimelor decenii, odată cu sfârşitul regimurilor coloniale şi, încă şi mai mult, cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a barierelor opuse de ea pieţei mondiale capitaliste, am asistat la o irezistibilă şi ireversibilă globalizare a schimburilor economice şi culturale. Împreună cu piaţa mondială şi cu circuitele globale ale producţiei au survenit o nouă ordine globală, o nouă logică şi o nouă structură de putere: pe scurt, o nouă formă de suveranitate”.
Imperiul nu trebuie, aşadar confundat cu imperialismul, întrucât el „survine la amurgul suveranităţii europene. Contrar imperialismului, imperiul nu stabileşte nici un centru de putere şi nu se sprijină pe hotare şi bariere fixe. E vorba de un aparat de putere descentrat şi de-teritorializat care încorporează în mod progresiv întregul spaţiu mondial înăuntru frontierelor sale deschise şi în continuă expansiune. Imperiul administrează nişte identităţi hibride, nişte ierarhii flexibile şi schimburi plurale modulând reţele de comandă. Culorile naţionale singulare ale hărţii imperialiste a lumii au fost amestecate într-un curcubeu global şi imperial”.
Împotriva acestei forme tot mai absolutiste şi hrăpăreţe se mişcă nu numai clasa muncitoare singură (aşa cum gândise Marx), ci puteri alternative, forţe de rezistenţă, în mod special „multitudinea”, ca ecou postmodern al antagonismului tipic modernităţii: poporul. În acest sens, filosofia revine cu Negri să fie înţeleasă ca practică, ca „propoziţie subiectivă, dorinţă şi practică ce trebuie aplicate evenimentului”. Imperiul se închide tocmai cu o sugestivă descriere a practicii revoluţionarului ce luptă contra Imperiului şi pe care Negri îl asociază Sf. Francisc, atunci când călugărul din Umbria caută să se identifice „în condiţia comună a multitudinii” şi să militeze pentru a „contrapune bucuria de a fi mizeriei puterii”.
