Remember: Acordul de la Camp David, preparat la… Sinaia!

0
224

Povestea este veche şi ţine de istoria recentă. Considerat o piatră de hotar în procesul de pace din Orientul Mijlociu, acordul la Camp David între Egipt şi Israel, de fapt primul tratat de pace dintre Israel şi cel mai mare şi important stat arab, a fost semnat pe 26 martie 1979 în faţa Casei Albe. A fost considerat la vremea respectivă un eveniment de importanţă cardinală. Vizibil satisfăcut, preşedintele american Jimmy Carter elogia, în alocuţiunea sa, pe cei doi mari şefi de stat, preşedintele Anwar al Sadat şi premierul Manehem Begin, pentru curajul, tenacitatea şi inspiraţia lor. Begin şi-a asumat angajamentul retrocedării întregii peninsule Sinai şi recunoaşterea principiului „pământ pentru pace”. Că atât el cât şi succesorii săi n-au mai respectat acest fundament al păcii israeliano-egiptene, sub pretextul că, dintre toate ţările arabe doar Iordania a urmat exemplul Egiptului, este o altă discuţie. Camp David a rămas însă un eveniment istoric, iar pacea dintre Egipt şi Israel durează şi în ziua de astăzi, determinând relaţii bilaterale corecte. De reţinut că preşedintele Anwar al Sadat, ucis doi ani mai târziu la Cairo de adversarii islamişti ai păcii cu Israelul, dar şi premierul israelian Manehem Begin au fost laureaţi ai premiului Nobel pentru pace, pe care l-au împărţit în 1978 pentru meritele avute în obţinerea păcii în regiune. Se mai aminteşte despre acest eveniment, dar nu se mai pomeneşte de geneza lui. Interesantă în context apare dezvăluirea făcută de acad. Mircea Maliţa, la vremea respectivă consilier pentru probleme externe al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, în cărţile sale „Secolul meu scurt” (Ed. RAO, 2015) dar şi în „Istoria prin ochii diplomatului” (Ed. RAO, 2014). Referirea vizează tactul cu care Bucureştiul a lucrat la realizarea unei formule enunţate de Henry Kissinger care spunea „Israelul cere pace fără să ofere teritorii, iar arabii cereau teritorii, fără să definească pacea”. Diplomaţia de la Bucureşti a lucrat asiduu la realizarea formulei: şi Ceauşescu i-a invitat pe Begin şi Sadat în România pentru a purta discuţii la Sinaia, numele unei localităţi pitoreşti, înrudită semantic cu al mult încercatului Sinai. Cum se face o conciliere diplomatică era creaţia lui Maurer în materie. Ce a urmat se ştie. În 1974 şi 1975 se produce un adevărat dezgheţ. Mai întâi Hafez al Assad în 1974 a negociat cu Israelul acorduri intermediare privind retragerea de pe înălţimile Golan ocupate, în schimbul unor garanţii de securitate. Un an mai târziu se conturează un acord de dezangajare asemănător între Egipt şi Israel. Pentru ca în 1977 să se producă evenimentul anului: Sadat vizitează Ierusalimul şi se adresează Knessetului. Begin şi Sadat au discutat deschis, în faţa lui Jimmy Carter, evocând doar sumar rolul hotârâtor al Bucureştiului, care îi invitase în România pentru lămurirea detaliilor. Au dorit să menajeze sensibilităţile americane care aveau pe agendă medierea între Israel şi arabi, dar nu trecuseră de paşii prudenţi din înţelegerile interimare şi de aceea nu elogiau pe larg rolul diplomaţiei de la Bucureşti, căreia trebuia să i se recunoască meritele. România era singura ţară care nu ruspese relaţiile cu Israelul, ceea ce era îngrijorător pentu Egipt. Mircea Maliţa spune că efectul grâului românesc a fost extraordinar pentru egipteni. Mai mult, Mircea Maliţa s-a deplasat în toate capitalele statelor arabe, ai căror lideri erau supăraţi pe România din cauza atitudinii faţă de Israel. Aşa s-a scris istoria, dar acordul de la Camp David  a fost preparat cu mult tact… la Sinaia, deşi nu excludem canale de comunicare între Bucureşti şi Washington. La vremea aceea, cum recunoaşte şi Mircea Maliţa, Bucureştiul făcea „o politică mare”, dar „momentul Sinaia” a fost unul dintre ultimele gestuiri inspirate ale fostului lider de la Bucureşti.