A început, de câteva zile, un nou an – 2019 – vedem cum a debutat, auspiciile nu sunt deloc tonice şi încercăm să anticipăm, mai degrabă să „decriptăm”, ce ne-ar putea aduce. Atmosfera, în genere, este neliniştitoare în spaţiul public. Generată şi de „moştenirea” anului precedent, dar şi de marile provocări care ne aşteaptă. Şi ne aşteaptă două rânduri de alegeri – europarlamentare şi prezidenţiale – cu miza lor, de luat în seamă. Augmentată şi de contextul european. Dar până la alegerile respective, avem de dus, pentru prima dată, preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene, un test de anvergură, pretenţios, cu provocări inventariate, dar şi posibile a apărea pe parcursul celor şase luni de mandat. Suntem în faţa unui test covârşitor, ca importanţă, nu uşor de surmontat şi din cauza divizării, ca niciodată, a Uniunii Europene, rivalităţile şi controversele la nivel naţional – vedem ce se petrece în Franţa – putând colapsa. Tot prin „strădania” noastră, suntem priviţi de cancelariile europene cu destul scepticism. Ce avem de făcut? Dacă vom înţelege că întreaga clasă politică, atât frontul PSD – ALDE, cât şi frontul opoziţiei nu poate trece examenul, decât printr-un compromis, deloc blamabil, în acest segment de timp, în joc fiind interesul naţional, este greu de crezut că nu vom izbândi să avem o preşedinţie de succes. Care ar fi în sensul normal al istoriei. Exportând răfuieli interne, prin apariţia în media internaţională a unor articole cenuşii, de fapt pentru uz intern românesc, şi a crede că Occidentul fierbe cu ochii la România, este o prostie rotundă şi rece. România – ţara noastră, a tuturor – poate gestiona, cu competenţă desăvârşită, tact administrativ, supleţe diplomatică, dosarele despre Brexit, regulile noi privind imigraţia, bugetul UE după 2021, oricum peste 200 de asemenea dosare, cu impact decisiv asupra viitorului Uniunii Europene. Oficiali de referinţă ai UE, de la Jean Claude Juncker la Donald Tusk, au adresat mesaje de încurajare Bucureştiului şi totul depinde acum de supleţea politică a aleşilor noştri de a se acoperi de laude sau oprobiu. Interesul naţional, deloc o marotă, se defineşte acum prin capacitatea noastră, a tuturor, de a amorsa resentimente funciare şi a încerca împreună să arătăm că suntem la înălţimea aşteptărilor, meritam demult accederea în spaţiul Schengen, rămânem o naţiune unită, şi nu una umilită, uneori în exces, căreia partenerii săi îi dau mereu lecţii, pe care ei înşişi nu le aplică. Putem convinge prin sobrietate şi cultul efortului discret. Bătălia electorală cu miză maximă, în perspectiva alegerilor prezidenţiale, va începe după predarea mandatului preşedinţiei rotative a Consiliului Uniunii Europene Finlandei. Atunci am putea reveni la ceea ce ştim mai bine: gâlceava. Pâna atunci, însă, raportarea la interesul naţional rămâne cardinală. Dar, atenţie, va conta acest lucru şi în campania electorală de care vorbeam. Nimic nu face mai mult rău României de azi decât surescitarea noastră cotidiană în exces, uneori greu de înţeles.
