Referendumul constituţional, organizat în Italia, din iniţiativa preşedintelui consiliului de miniştri, Matteo Renzi, încheiat cu succesul fără drept de apel al lui „Nu”, este până la urmă un nou traumatism care loveşte ţara cu repercusiuni dureroase în planul politicii naţionale, dar şi europene. Ceea ce Matteo Renzi anunţase, finalmente a făcut, adică s-a ţinut de cuvânt, în sensul că şi-a depus mandatul de premier la Palatul Quirinal din Roma, preşedintelui Republicii, Sergio Mattarella, devenit acum conducătorul jocului. Imputat doar premierului – aventurat pe o pistă alunecoasă, fără posibilitatea de a struni maşina infernală – eşecul referendumului din Italia, aidoma celui pentru menţinerea Regatului Unit în Uniunea Europeană, atestă dificultatea unei reforme politice, menită să afecteze fundamentele unei arhitecturi instituţionale depăşite. De fapt, Matteo Renzi a dorit modificarea Constituţiei, în sensul ca Senatul să-şi reducă numărul de membri – care să nu mai fie aleşi – şi implicit prerogativele. Paradoxal, s-au împotrivit precumpănitor… tinerii. S-a dovedit imprudent Matteo Renzi? Categoric. Fiindcă, asumându-şi un risc considerabil, a produs încă o fractură unei societăţi greu încercate de criza economică şi şomaj. Italia va trebui să facă faţă unor turbulenţe politice şi economice, a căror intensitate nu se cunoaşte. Deocamdată. Situaţia financiară a ţării nu este deloc bună, când datoria publică de 2.250 miliarde euro, corespunde unei depăşiri de 130% din PIB. Sectorul bancar, de asemenea, se află într-o situaţie fragilă şi 700 de stabilimente bancare adună creanţe ce depăşesc 360 miliarde de euro. Ca să nu cunoască scenariul grec, un nou guvern trebuie instalat în această săptămână, Peninsula fiind considerată o vulnerabilitate posibilă a eurozonei, după Grecia. Căderea lui Matteo Renzi a produs sentimente amestecate la Bruxelles. Dacă oficialii europeni respectă veleităţile sale reformatoare, politicienii anti-Bruxelles se bucură şi nu puţini sunt aceia care îşi reamintesc insuficientele politici migratorii ale Romei, vorbindu-se chiar de „sabotajul lui Matteo Renzi” la summitul din septembrie de la Bratislava (Slovacia). Spania, de pildă, cu un premier consevator, Mariano Rajoy, s-a ferit să critice Uniunea Europeană, când Comisia Europeană i-a cerut să realizeze noi reduceri bugetare în 2017. Cert este că pe frontul imigraţiei Italia se confruntă cu o problemă gravă, prin sosirea unei jumătăţi de milion de imigranţi, în trei ani, 171.000 de la începului anului în curs, majoritatea din Libia. Nu e exclus ca Sergio Mattarella să-i ceară, tot lui Matteo Renzi, formarea unui nou guvern, deşi frondeuri din PD, apoi liderii Mişcării 5 Stele, Ligii Nordului şi Forza Italia, aşteaptă alegeri anticipate. O altă soluţie imediată ar fi desemnarea lui Pier Carlo Padoan, actual ministru al finanţelor, ca premier tehnocrat. După David Cameron, Matteo Renzi împărtăşeşte acelaşi deznodământ. Să nu uităm că Italia este o economie de referinţă – nu într-o grozavă stare de sănătate – a zonei euro şi, ieri, moneda europeană a scăzut, în faţa dolarului, după multă vreme. Până la urmă, referendumul constituţional din 4 decembrie, la care italienii s-au pronunţat pe o reformă privind reducerea drastică a prerogativelor Senatului, a fost similar unei moţiuni de încredere pentru Matteo Renzi. Şi votul este cel cunoscut. Curajul său, neîndoielnic de luat în seamă, îl poziţionează avantajos, ca om de stat, dar deocamdată Peninsula nu are Guvern.
