Sfânta Teresa sau despre Iubirea în acţiune

0
76

s604x0_Maica_TerezaNu sunt, recunosc cu o ambiguă resemnare, un credincios. Ori mai exact unul, cum se zice cu un cuvânt cu totul inadecvat, practicant (credinţa, chiar în perspectivă evanghelică, se simte, nu se practică!). Însă pot doar confirma că pariul lui Pacal l-am câştigat încă pe la începutul tinereţii. Iar mai târziu, chiar şi acum, prizonier încă al dilematicului danez (altul decât Hamletul shakespearean), Kierkegaard, mă asaltează o ambiguitate şi mai mare. Şi mai tensionată. Pe care, când am citit-o întâia oară, cu vreo trei decenii în urmă, n-am mai reuşit s-o scot din întrebările cu care îmi înfrunt clipele de reflecţie în singurătatea-mi intimă. Ea aparţine unui scriitor, sicilian şi singular, puţin ori deloc cunoscut la noi, Gesualdo Buffalino, care, prin caietele sale de gânduri risipite, îşi formula raportarea la credinţă – şi la divinitate – într-un dublet interogativ: Dacă Dumnezeu există, cine este? Dacă nu există, cine suntem? Cu vorbele aceluiaşi prinţ danez lovit şi el de nebunia unei ultime înţelepciuni, suspendând celebra dubitaţie (A fi ori a nu fi) nu reuşesc să-i ignor finalitatea provocatoare: Aceasta e întrebarea. Ori, mă rog, problema, chestiunea.

Sunt însă un admirator al Papei Francisc, tocmai fiindcă îndatorat Sfântului din Assisi căruia i-a împrumutat identitatea apostolică. La Assisi am fost în câteva rânduri şi mărturisesc că sacralitatea e prezentă ca pe vremea existenţei sale iniţiatice. Cu adevărat hărăzit acest Papă provenind din suburbiile imunde şi tasate de drame din metropola argentiniană Buenos-Aires. Fiindcă, pus să finalizeze iniţiativa predecesorului său polonez, Ioan Paul al II-lea de a o consacra pe Maica Teresa în rândul sfinţilor, a făcut, în de-acum, obişnuita-i ţinută provocatoare, un gest ce depăşeşte solemnitatea conjuncturală. Declarând că evenimentele de-acum constituie apogeul Jubileului de el propus şi inaugurat, a ales ca sâmbătă s-o închine milioanelor de voluntari şi misionari, ca un preludiu pentru actul de sacralizare a Maicii Teresa, pe care de altfel avea s-o şi numească „Sfânta pietăţii”. Ori, cu lexicul nostru în care termenul s-a denaturat (s-a stricat?!), a „milei”.

Cum să nu rezonezi la un eveniment la care au participat peste 300 de mii de credincioşi din toată lumea reprezentând aproape întreaga gamă religioasă a lumii. Un eveniment fără precedent, prin amploare, prin măsurile de securitate excepţionale, dar mai ales prin fervoarea unică urcând, din antica Piaţă a Sfântului Petru, peste zări, în căutarea, dacă nu a divinităţii, măcar a acelui nimb divin în absenţa căruia îndurăm atâtea prăbuşiri, individuale şi comunitare.

Despre Sfânta Tereza, a pietăţii, aşadar, se ştiu atâtea, încât e aproape imposibil să mai distingem între realitate şi legendă. Mai precis spus, între realitatea care, tocmai prin adevărul ei, a acces în legendă.

Şi cum ieri menţionam, accidental, numele unuia dintre cei mai singulari jurnalişti din ultima jumătate de veac, Tiziano Terzani (promit că voi reveni asupra acestei figuri nu mai puţin legendare în curând), voi adăuga, aici, doar câteva dintre gândurile ce-au animat-o pe Maica Tereza desprinse dintr-un interviu apărut în 1996, cu doi ani înaintea plecării sale la Domnul în care se poate rezuma nu doar o poziţionare cu totul specială faţă de lume, ci şi indiciile unui orizont în care gândul, curat ca şi Logosul, se face Viaţă. Viaţă Adevărată.

 Mai întâi, după un lung parcurs de întrebări şi răspunsuri, odată închis casetofonul, Maica Tereza în apostrofează: „Dar de ce toate aceste întrebări?”, iar la răspunsul lui Terzani („Pentru că vreau să scriu despre dumneata, Maică”), aceasta îi răspunde: „Să nu scrii despre mine. Scrie despre EL…”, rostind cu privirea spre ceruri. Apoi, i-a luat mâinile în mâinile sale „mari şi scofâlcite”, adăugând: „şi mai bine, lasă scrisul şi du-te să trudeşti în unul din centrele noastre… mergi să lucrezi un timp în casa muribunzilor”.

Mai târziu, într-un alt episod al interviului (jurnalistul a rămas în tabăra de la Kaligath de la periferia Calcuttei vreme de două săptămâni), Terzani a vrut să afle semnificaţia unui vis al Maicii Tereza devenit, între timp, public. Ea a visat că se prezentase la Poarta Raiului şi că Sf. Petru a oprit-o spunându-i: Du-te, du-te. Acesta nu-i un loc pentru tine. În Rai nu există sărmani şi năpstuiţi”. Iar Maica Tereza i-ar fi răspuns: „Bine, atunci voi reumple locul acesta cu oamenii aceia, astfel îmi voi câştiga şi eu dreptul de a veni aici”.

Un vis cât o profeţie. De credinţă, una care, pentru Sfânta Tereza, a însemnat mereu şi cu tenacitate VIAŢA. Care, cum a mărturisit, nu e decât Iubirea în acţiune.