Greu de decriptat raţiunea îndoielii afişate de istoricul Lucian Boia, dezagreabilele sale dileme, de dată recentă la „problema Basarabiei”, reuşind să genereze, ex-abrupto, maximă perplexitate şi surescitare. Istoric prolific, cu multe titluri apărute în România şi în Franţa, preocupat de „istoria ideilor şi imaginarului”, cum suntem asiguraţi, cu nu puţine interpretări insolite, Lucian Boia lasă impresia, prin comentariul aiuritor, realmente defazat, făcut la declaraţia ambasadorului american la Chişinău, James Pettit, pentru postul public de televiziune de peste Prut, cu prilejul aniversării a 25 de ani de independenţă a Republicii Moldova, conform căruia „Basarabia nu e România”, că suferă nu de logoree, ci de… amnezie. Că la români „gura bate fundul”, de multe ori, o ştiam, dar nu ne aşteptam să fim invitaţi la frivolitate, chiar de intelectualul de ţinută Lucian Boia. Dar pe semne nimic nu e suficient de dramatic, pentru a scăpa de bagatelizare, nici măcar moartea. Istoricii rusofoni de la Chişinău nici nu credeau să le pice în braţe „un asemenea plocon”, de la un… erudit. Dacă ceea ce a spus ambasadorul SUA, la Chişinău, a creat impacientare şi o mare doză de insatisfacţie, şi poate fi privit ca o „linie de mesaj” sau o eroare privată, cum opinează diplomatul Dan Dungaciu, confirmarea de istoricul Lucian Boia reprezintă o probă, nu de rătăcire, ci de rea credinţă, de reducţionism contondent, o pendulare între cinism şi discutabilă cunoaştere a problemei. Nimeni nu îi cere lui Lucian Boia să devină turmentat de zel patriotic, dar nici să creadă că poate face referiri superficiale, anapoda, en passant, la Basarabia, în cheia foştilor lideri sovietici, Aleksei Kosghin şi Nikolai Viktorivici Podgorni, la o întâlnire cu delegaţia României condusă de Ion. Gh. Maurer (7-14 iulie 1964). Ca să dăm un exemplu. Bucureştiul a avut susţinerea chineză în problema Basarabiei, inclusiv prin Mao Zedong în 1964, ambasada Chinei de la Bucureşti difuzând chiar o hartă ce cuprindea şi Basarabia. Se poate vorbi chiar de o abilă orchestrare a redeschiderii litigiului pe tema Basarabiei, Bucureştiul valorificând manuscrise inedite ale lui Karl Marx, găsite în arhiva Institutului Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam. Publicarea în 1964, la Editura Academiei de Ştiinţe a Republicii Populare Române, a lucrării „Însemnări despre români (Manuscrise inedite) ” – Karl Marx, îngăduia conducerii de la Bucureşti să ridice problema adevărului istoric cu privire la teritoriul naţional, în primul rând la Basarabia. Fiindcă, „părintele comunismului” condamna politica rusească faţă de principatele române – Moldova şi Ţara Românească – şi îndeosebi „răpirea şi ocuparea Basarabiei”. Senatul României aşteaptă acum un răspuns lămuritor din partea autorităţilor americane, în legătură cu declaraţia neavenită, bizară, a ambasadorului James Pettit. Acest malentendu nu se va dizolva uşor. Un istoric, aidoma minerului de suprafaţă, scormoneşte după dovezi, şi multe există, ca de pildă, arhiva constituită şi conservată de Pantelimon Halippa, unul dintre cei mai importanţi intelectuali şi oameni politici basarabeni, cu rol deosebit în declanşarea mişcării de renaştere naţională a românilor dintre Prut şi Nistru, unirea necondiţionată cu România, cu el preşedinte al Sfatului Ţării. Generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, cu ani buni de activitate informativă pe profilul Apărarea Constituţiei, un veteran al intelligence-ului românesc, în memoralistica profesională (Vitralii – Lumini şi umbre – decembrie 2009, februarie 2010 şi martie-mai 2010) relatează despre salvarea „arhivei Basarabiei” de către Pantelimon Halippa, printr-o acţiune temerară, mutarea documentelor la reşedinţa din Bucureşti, strada Alexandru Donici, numărul 32, predarea voluntară al acesteia către Arhivele Naţionale spre conservare şi valorificare istorică. În 1950 comuniştii l-au arestat pe Pantelimon Halippa şi fără judecată l-au închis la Sighetu Marmaţiei, unde după 2 ani a fost predat autorităţilor sovietice, judecat la Chişinău, pedepsit 25 de ani şi deportat în Siberia. Biografii săi povestesc că a fost readus în ţară, unde în 1957 a fost eliberat. Bătându-se cu cărămida în piept, mai mult de ochii lumii, şi comuniştii au făcut multă gargară pe chestiunea Basarabiei, nereuşind să înduioşeze – nu aveau cum – Moscova. De unde liderii potenţau revizionismul maghiar, în scopul descurajării oricăror revendicări. Pantelimon Halippa a murit în 1979, iar în 1990, post-mortem, a fost reprimit în Academia România de unde fusese exclus în 1948. Amatorismul lui Lucian Boia, în toată povestea relatată, seamănă cu o „recoltă” de întâmplări, idei rumegate, mai mult decât supărătoare, aruncate fără discernământ în spaţiul public. Unele dintre ele, şi Basarabia este o asemenea problemă, sunt dureroase. Tot ce a spus e o greşeală!
