Nu sunt un împătimit al festivalurilor de cinema, reticent faţă de extravagantele ceremoniale într-un intrigant contrast cu condiţia aşa-zicând „medie” a lumii supuse atâtor indigeste probe de destin marcat de nenoroc. Nu-i vorba, spre a nu fiu greşit înţeles, de vreo idiosincrasie pentru cea de-a Şaptea Artă: cu atâtea pagini glorioase ce-au impus nu puţini maeştri înscrişi într-o galerie patrimonială a culturii universale, ea şi-a câştigat şi atestat fără niciun dubiu un loc distinct rivalizând – şi nu o dată surclasând, chiar şi cu o bună doză de neloialitate – cu toate celelalte arte, cărora le-a împrumutat, distilat, decantat şi consacrat „materia”, gama stilistică în amploarea şi diversitatea acesteia.
Ediţia din acest an mi-a atras atenţia prin două atipice pelicule, ambele cu o rezonanţă particulară în propriul meu destin, fiind vorba despre „subiecte” legate de două imense şi controversate personalităţi culturale ale Italiei, congenere ca destin, în ciuda clivajului temporal în care au trăit, au creat, au suferit şi au plătit tributul în contul unei dramatice trude creative.
Este vorba de poetul şi gânditorul Giacomo Leopardi, născut, în 1798, în „sălbaticul târg” (cum avea el însuşi să-l numească) Recanati din regiunea Le Marche, şi stins, la vârsta lui Eminescu al nostru, răpus de sărăcie şi de singurătate, la Napoli, într-un nemeritat anonimat. Cel de-al doilea este genialul poet, prozator, critic şi istoric literar şi, mai ales, cineast – unul total – Pier Paolo Pasolini, născut, în 1922, la Bologna, şi victimă, în 1975, a unui oribil asasinat, neelucidat nici până astăzi, în 2 noiembrie 1975, pe plaja de la Ostia, de lângă Roma.
Am scris şi am tradus din şi despre ei de-a lungul anilor, sub imboldul unei empatii şi al acelui paradox pe care ni-l oferă, rareori, jocul mirabil al regăsirii de sine în alteritate.
Fireşte, n-am vizionat încă peliculele, prezentate în premieră în festival. Am văzut doar câteva extrase video şi am citit puţine şi nu tocmai concludente cronici anticipative, ca şi mărturii ale câtorva dintre protagonişti (regizori, interpreţi etc.).
Ceea ce m-a frapat, aş spune neplăcut, a fost lipa de audienţă – şi de succes, s-a spus – a celor două creaţii cinematografice. N-am argumente pro şi contra şi mă tem că într-o perspectivă specifică exegezei sectoriale reticenţele să aibă la bază elemente rezonabile.
Filmul consacrat lui Leopardi, cu titlul prea apăsat comercial Il giovane favoloso („Tânărul legendar”, într-o traducere strict convenţională), e opera unui cineast, Mario Martone ce se mai experimentase în tematici de inspiraţie istorică, axate îndeosebi pe secolul al XIX-lea italian (ultimul, Noi credeam, dedicat mişcării risorgimentale dintre 1830 şi 1864, data primei unificări a Peninsulei).
El declara că pasiunea, egal distribuită între istorie şi Leopardi, a fost resortul acestei opţiuni; protagonistul este Elio Germano, în rolul unui Leopardi (el mai jucase rolul principal în pelicula de mai mare succes al regizorului Paolo Virzì „Eu şi Napoleon”). Probabil că echipa de realizatori ai acestei pelicule nu reuşesc să înfrângă ştiutele capcane ale genului „biografic” al cinematografiei, însă aluziile, în câteva scene ce-au generat deja multe difidenţe, ca să nu spun critice, ale unor recenzenţi, la o presupusă înclinaţie homosexuală a marelui poet, mă pun şi pe mine în gardă.
Celălalt film, cu titlul deplin asumat Pasolini, în regia lui Abel Ferrara, îl are în distribuţie pe actorul american Willem Dafoe, selecţionat pentru similitudini fizice dar şi pentru ceea ce el mărturiseşte că ar fi reprezentat pentru cariera şi cultura sa cinematografică filmografia pasoliniană. Acţiunea e în întregime restrânsă la acele fatidice ultime ceasuri ale existenţei lumeşti a marelui scriitor şi cineast, cel pe care, preluându-i o sugestie din propriile sale aspre judecăţi asupra „lumii moderne” într-o irevocabilă decandenţă, l-am numit un „profet al trecutului; opţiunea n-avea cum să nu se contamineze de câte ceva din garderoba filmului „noir”, investigativ policière, însă totul rămâne sub zodia misteriosului, a tainei nedezlegate, în cazul uneia dintre cele mai oribile crime căreia i-a căzut victimă una din personalităţile cu adevărat „fabuloase” nu doar ale Italiei, ci ale lumii întregi.
Cum mi-am îngăduit să anticipez, niciuna dintre aceste pelicule nu s-a bucurat de cine ştie audienţă, iar pentru Pasolini, înscris în competiţie, sunt slabe şansele vreunei recunoaşteri. Se pare că, în afara unor foarte puţine excepţii, peliculele inspirate din biografiile unor genii cu greu reuşesc să se impună în panoplia marilor creaţii. Să fie aceasta o probă în plus că ficţiunea nu se lasă, aşa cum prea uşor credem, surclasată de realitate, fie aceasta chiar şi mai dramatică decât ne putem imagina?
