Nu ştiu cât adevăr „ştiinţific” se verifică în ipoteza de-acum aproape comună că trăim într-un timp condensat, ziua reducându-se, astăzi, la vreo 16 ore. Cert e că ştiam de la anticii greci că, în definitiv, timpul e o convenţie, iar intuiţia genială, verificată ştiinţific, a bătrânului Einstein a confirmat-o cu prisosinţă. Nici ipoteza radicalei transformări a fizionomiei muncii în fazele succesive de la manuală la tehnică spre una efectiv cognitivă nu mai e cine ştie ce noutate: o constatăm continuu, cu un entuziasm deseori pripit. Căci cine îşi mai rezervă timpul ori mare are vreun interes să mai reflecte, în dispreţul fie şi de-o clipă, la consecinţele acestor mutaţii cărora câţiva, din nefericire prea puţini le conferă dimensiuni de natură antropologică?
Printre aceştia, un neamţ – de ce ne-am mira? –, sociolog la bază, pe numele său Hartmut Rosa, nu ezită să supună unei analize-program de amplitudinea unui mega-proiect de cercetare tocmai procesul de acceleraţie cu accente demoniace pe care îl cunoaşte epoca noastră. Un proces structural înscris în modernitatea (chemată acum târzie iar de alţii cu prefixul post) care începe de pe la Descartes şi, marcată de revoluţii, real-istorice şi ştiinţifice, a ajuns până azi în forme neverosimil de apăsătoare.
Hartmut Rosa a publicat relativ recent o carte sub titlul premonitoriu „Acceleraţie şi alienare. Pentru o teorie critică a timpului în modernitatea târzie” şi care, cum singur declara, constituie doar o introducere, pentru un public nespecializat, al unui parcurs teoretic pe care l-a susţinut în studiile precedente şi pe care îl va continua. Accentul cade, cum anticipam, pe conceptul de alienare, în variile sale forme în care se răspândeşte deja în societatea noastră: patologii sociale, cum le numeşte, produse de regimuri disciplinare ale timpului şi de către accelerarea, în aparenţă de neoprit, a ritmurilor existenţelor noastre.
Societăţile occidentale – să ne amintim că şi Heidegger, în teza sa despre sfârşitul metafizicii, restrânsese discursul la nivelul Occidentului – sunt marcate în termeni structurali constitutivi de către procesul de accelerare socială. Sociologia – în chiar debutul ei disciplinar – a căutat cheia interpretativă a acestui fenomen, una care să divulge logica procesului de modernizare. Astfel, de la Weber la Habermas, procesul de modernizare a fost definit ca un proces de raţionalizare, de la Durkheim la Luhmann ca unul de diferenţiere funcţională, de la Simmel la Ulrich Beck ca un proces de individualizare, de la Marx la Şcoala de la Frankfuhrt (al cărei descendent e şi autorul) ca un proces de reificare şi de mercificare capitalistă. Niciuna din aceste definiri nu subzistă, potrivit lui Rosa, fiindcă modernizarea nu poate fi redusă la o dezvoltare liniară şi continuă. date fiind discontinuităţile pe care le-a suferit. Şi le suferă. Cel de-al doilea defect al acestor chei interpretative e de natură etnocentristă, conferind modernităţii societăţilor occidentale un caracter universalist, refuzând altora raţiunea unor alternative, cosubstanţiale propriilor baze istorico-culturale.
Timpul ca resursă insuficientă, plăpândă adică, senzaţia că tot ceea ce are o durată temporală trebuie să se lungească şi că trebuie, prin urmare, să alergăm spre a nu pierde trenul şi convingerea că, odată prins, ne va conduce spre un viitor diferit şi mai bun, pecetluieşte, crede Rosa, din origine experienţa temporală a modernităţii şi percepţia discontinuităţii faţă de trecut. Întreg secolul trecut se subînscrie acestui proces, iar omul, prins în această reţea, se trezeşte în imposibilitatea de a mai trăi clipele fugare ale prezentului şi de a atinge sensul unui fel de eternitate în propria sa experienţă de viaţă.
De fapt, procesul propriu-zis de alienare nu cunoaşte o continuitate pe parcursul întregii modernităţi, dat fiind că chiar şi în plin Iluminism şi sub impactul Revoluţiei franceze, ruptura s-a produs sub semnul marelui proiect de emancipare a individului ca Subiect al Istoriei.
Azi, în modernitatea târzie însă, progresul şi-a pierdut consistenţa (emanciparea considerată ca şi împlinită) şi ne-am trezit într-un proces lipsit de orientare şi de direcţie, în timp ce accelerarea socială a devenit un fel de constrângere impersonală, golită de o orientare normativă şi scăpată de sub control. Ea devoră imaginarul, instituţiile şi practicile sociale ale societăţii noastre, goleşte interiorul şi dezactivează orizonturile normative ale proiectului modernităţii, supunându-ne pe toţi unui regim disciplinar al timpului care se subordonează unicului imperativ: al grabei şi al vitezei.
