Fost o vreme ministru de Finanţe, în guvernul condus de Florin Cîţu, apropiat de acesta, liberalul Dan Vîlceanu a exprimat în spaţiul public o părere în legătură cu ideea că PNL ar putea să piardă puterea guvernamentală, printr-o rotaţie, la nivel de premier, anul viitor, opinând că România „nu este o ţară care să fi văzut o coaliţie de mare succes”. A exprimat propriile rezerve şi faţă de ceea ce a fost, cu ani în urmă, USL, de altfel o construcţie politică insolită, dar viabilă, deşi remarca sa ar putea fi uşor demontată din perspectiva economică. A omis alianţa PSD-PNL, care a funcţionat fără cusur din 2007 până la alegerile din 2008, dar nu e un capăt de ţară. Cu ce reţine atenţia Dan Vîlceanu, fost PSD, apoi PDL, şi acum PNL, este observaţia, conform căreia „diferenţele doctrinare, ideologice sunt atât de mari şi acum se văd în actuala coaliţie”. Într-o asemenea situaţie nu poţi decât să saluţi versatilitatea distinsului politician, care a putut fi, fără să tuşească, şi social-democrat, şi democrat-liberal şi… liberal. Nu e o performanţă, dar e un „modus vivendi” -să-i zicem aşa- lucrativ. Despre ce nu discută confidentul fostului lider PNL (ales en-fanfare la Congresul de anul trecut) şi şef efemer de Guvern este responsabilitatea –mereu în derizoriu- a omului politic. Guverne de coaliţie au multe ţări, dacă nu toate din spaţiul UE. Germania ar fi un exemplu de rezonabilă coabitare (CDU/SPD) sub mandatul prelungit al cancelarului Angela Merkel, mai crispată, într-un alt format, în mandatul actualului cancelar Olaf Scholz (care a renunţat la CDU-CSU). În Franţa, Emmanuel Macron a încercat după alegerile parlamentare, prin negocieri prelungite, să aducă lângă Ensemble (Îpreună) măcar o falie din NUPES (Franţa Nesupusă, ecologişti, comunişti, socialişti) fără a reuşi, încât guvernul remaniat al premierului Elisabeth Borne (botezat Borne 2) este mai degrabă minoritar în Parlament, lipsindu-i vreo 40 de mandate. În Bulgaria, ţară vecină, Guvernul tot de coaliţie, condus de Kiril Petkov, a fost demis recent. Nu mai continuăm cu exemplele. Să revenim. Dan Vîlceanu ştie bine că partidul său n-a câştigat ultimele alegeri parlamentare, dar a dat… prim-ministrul. În trei rânduri până acum. Asta nu i se pare un anacronism. Coabitarea cu USR n-a funcţionat, şi altul era contextul internaţional, oricum nu atât de neliniştitor, prin cortegiul de consecinţe în plan economic, şi tocmai de aceea actuala coaliţie condusă de premierul Nicolae Ciucă, fără a fi ideală într-o guvernare, e o soluţie. Că place sau displace. Pentru o vreme s-a pus stavilă patosului ostilităţilor. Ce ne mai spune liberalul Dan Vîlceanu: „Cred că la rotaţie, apropiindu-se campania electorală se vor întâmpla două lucruri: ori PNL va menţine premierul, şi PSD va fi de acord cu aceleaşi ministere, ori pleacă PSD pentru că nu poate pleca PNL, decât dacă demisionează premierul”. Stranie logică. Dan Vîlceanu poate rămâne încredinţat de un lucru: dacă s-a bătut palma, cum se spune, la negocierile prealabile formării actualului guvern, atunci ceea ce s-a stabilit, probabil stipulat în protocol, ar trebui respectat. Suntem încă departe de momentul avut în vedere. Dar problema este una de onoare. Chiar dacă înţelegerea ar fi fost strict verbală şi nu de altă natură. La fel ar sta lucrurile şi dacă PSD, primind postul de premier, ar încerca să scoată PNL de la guvernare, cum insinuează Dan Vîlceanu. Reproşul că PSD vine cu cheltuieli bugetare este unul anacronic şi nu merită multe comentarii. Faptul că premierul Nicolae Ciucă reuşeşte să menţină, cu tact, coaliţia guvernamentală, pe o linie de plutire, evitând pe cât posibil orice răbufnire în spaţiul public, a unor animozităţi poate fireşti, în vremuri tulburi, ar merita salutat. Nu o poate face Dan Vîlceanu, din raţiunile enunţate. Şi atunci încearcă să bage „băţul în gard”. Restul sunt… vorbe.
