ELVEŢIA 1954
Campionatul Mondial din 1954, primul transmis la televizor, pornea cu Ungaria favorită certă, din echipa „Magnificilor Maghiari” nelipsind Ferenc Puşkaş, Sandor Kocsis sau Nandor Hidegkuti. Cu jucători campioni olimpici în 1952, neînvinşi de patru ani, „dream-team-ul” maghiar umilise Anglia înainte de Cupa Mondială din Elveţia, chiar la Londra (6-3) , pentru ca apoi să o învingă şi mai clar la Budapesta, scor 7-1. Ungurii erau consideraţi de departe cei mai buni din lume şi favoriţi cerţi la câştigarea trofeului. Iar primele două meciuri din grupă ale Mondialului nu aveau decât să confirme această supremaţie: Ungaria a zdrobit Coreea (9-0) şi a înscris opt goluri echipei Germaniei de Vest. Marele derby al sferturilor a fost confruntarea dintre Brazilia şi Ungaria. Partida, presărată cu acte de violenţă, s-a încheiat cu victoria maghiarilor (4-2) şi a rămas în istorie ca „Bătălia de la Berna”. Scandalul a izbucnit pe marginea unui 11 metri acordat de arbitrul englez Arthur Ellis. De aici, o grămadă de violenţe care au continuat chiar şi la vestiare, după meci, implicând ambii antrenori şi chiar delegaţiile oficiale. Tot în sferturi, Elveţia, ţara gazdă, a fost învinsă de Austria cu scorul de 7-5, meciul cu cele mai multe goluri la un campionat mondial, Germania de Vest a câştigat cu 2-0 în faţa Iugoslaviei, iar Uruguay a trecut cu 4-2 de Anglia. Semifinala dintre Ungaria şi campioana mondială en-titre, Uruguay, a fost o altă confruntare memorabilă, Ungaria câştigând cu 4-2 in prelungiri. În cealaltă partidă. Germania de Vest nu a avut nicio problemă cu Austria învingând-o 6-1. Aşadar, pe 4 iulie 1954, pe Wankdorf Stadium din Berna, marea finală opunea Ungaria, echipă favorită, şi echipa Germaniei de Vest. Puşkaş şi-a adus rapid echipa în avantaj, dupa doar 6 minute, iar două minute mai tarziu Czibor a marcat pentru 2-0. Morlock a redus diferenţa dupa 11 minute şi o greşeală a portarului maghiar Grosics i-a permis lui Rahn să egaleze. În repriza a doua maghiarii au lovit stâlpul porţii, transversala, germanii au respins de pe linia porţii: asediu total la poarta nemţilor. În zadar însă! Când toată lumea se pregătea pentru prelungiri, Helmuth Rahn a marcat golul de 3-2, iar Germania lui Fritz Walter devenea pentru prima dată campioană mondială. Nemţii l-au numit „Miracolul de la Berna”.
Câştigătoare: GERMANIA DE VEST
Perioada turneului: 16 IUNIE – 4 IULIE 1954
Echipe participante: 16
Goluri: 140
Meciuri: 26
Golgheter: Sándor Kocsis (11 goluri) – Ungaria
Finala: Ungaria–Germania de Vest 2-3 („Wankdorf Stadium”–Berna, 4 iulie 1954)
SUEDIA 1958
Cupa Mondială avea să rămână în Europa şi patru ani mai târziu, în 1958, când Suedia a organizat turneul final. Iar Bătrânul Continent şi lumea întreagă făceau cunoştinţă cu un puşti de 17 ani care urma să schimbe istoria fotbalului. Numele lui: Edison Arantes do Nascimento „Pele”. Un adolescent necunoscut care avea să uimească prin jocul său dezinvolt, înscriind două goluri chiar în finala de pe stadionul Rasunda, câştigată de brazilieni cu scorul de 5-2 în faţa echipei gazdă. În Suedia sistemul de desfăşurare a competiţiei a fost unul care a devenit apoi clasic. Cele 16 echipe au fost împărţite în patru grupe, primele două clasate urmând a merge în sferturile de finală. În caz de egalitate, între locul 2 şi locul 3, urma să aibă loc un meci de baraj, câştigătoarea calificându-se mai departe. Campioana mondială, Germania de Vest, ţara gazdă, Suedia, şi Brazilia nu au avut nicio problemă în a-şi câştiga grupele, cea de-a patra serie fiind o luptă strânsă între Iugoslavia şi Franţa, unde strălucea Just Fontaine, al cărui record de goluri înscrise la un turneu final (13) nu a fost atins până în prezent. Tabloul sferturilor a fost completat de Irlanda de Nord, Uniunea Sovietică şi Ţara Galilor. Favoritele s-au impus fără probleme, însă de remarcat a fost golul lui Pele contra Ţării Galilor. Puştiul de 17 ani înscria primul său gol la un campionat mondial. Era doar începutul însă, acesta reuşind în semifinala cu Franţa un hattrick în doar 23 de minute. Scorul final a fost 5-2 pentru Brazilia, care se califica în finala Mondialului. Aici avea să întâlnească naţionala Suediei învingătoare (3-1) în faţa Germaniei de Vest. 29 iunie 1958. Marea finală se juca pe stadionul Rasunda, din Stockholm. Pe o ploaie rece, gazdele au deschis scorul după numai patru minute de joc. Vava a egalat însa pentru Brazilia din pasa lui Garincha, apoi Pele a lovit bara, iar Vava a înscris din nou. Repriza a doua a fost a lui Pele, care, în minutul 55, a marcat un gol fenomenal, rămas în istorie. Apoi, Zagalo a urcat scorul la 4-1, Simonsson a redus din diferenţa, iar Pele a închis meciul, marcând din nou printr-o execuţie frumoasă. La opt ani după tragedia de pe Maracana, brazilienii îşi vedeau visul cu ochii. Deveneau cea mai bună echipă din lume.
Câştigătoare: BRAZILIA
Perioada turneului: 8-29 IUNIE 1958
Echipe participante: 16
Goluri: 126
Meciuri: 35
Golgheter: Just Fontaine (13 goluri) – Franţa
Finala: Suedia – Brazilia 2-5 („Rasunda” – Stockholm, 29 iunie 1958)
CHILE 1962
Campionatul Mondial din 1962 a stat sub semnul întrebării după ce ţara organizatoare, Chile, a fost devastată, cu doar doi ani înaintea competiţiei, de cel mai puternic seism din istoria omenirii. În ciuda pagubelor uriaşe pe care le-au suferit, chilienii au reuşit să reconstruiască stadioanele şi “Sportul Rege” se întorcea în America de Sud. A fost Cupa Mondială în care, în absenţa lui Pele – accidentat în al doilea meci din grupe, cu Cehoslovacia – un alt brazilian s-a făcut remarcat: Mane Garrincha. Deşi suferea de mai multe defecte fizice şi avea un picior mai scurt decât celălalt, Garrincha se remarca printr-un control al mingii remarcabil, o imaginaţie debordantă, un dribling năucitor şi un şut fenomenal. Faza grupelor a fost dominată de un joc defensiv, presărat cu multe durităţi şi cele petrecute la partida Chile-Italia (2-0) s-au transformat într-un grav incident diplomatic. Presa din cele două ţări şi-a intrat în rol, reproşurile reciproce inundând spaţii generoase. După numai trei zile de turneu, presa chiliană consemna 34 de accidentări grave, printre acestea şi cea a lui Pele, care nu mai putut continua după meciul din grupe cu Cehoslovacia. În faza sferturilor de finală, Brazilia a învins Anglia cu 3-1, iar Cehoslovacia pe Ungaria cu 1-0. Într-un alt meci, în mod surprinzător, Chile s-a impus în faţa URSS-ului (2-1), nimeni alta decât campioana europeană, titlu obţinut în 1960. O altă surpriză a fost eliminarea Germaniei de Vest de către Iugoslavia (0-1), care avea însă o bună garnitură de jucători cu faimosul Sekularac. Semifinalele au programat confruntări între echipe de pe acelaşi continent. Cehoslovacia lui Masopust a învins cu 3-1 Iugoslavia, cu două goluri reuşite în ultimele zece minute, în timp ce visul gazdelor de a juca finala a fost spulberat de Brazilia, care a câştigat prin dublele lui Garrincha şi Vava (2-4). Astfel, pe 17 iunie 1962, pe „Estadio Nacional” din Santiago de Chile, în faţa a 70 de mii spectatori, se juca finala Brazilia-Cehoslovacia. Favorită, Brazilia a folosit o echipă neschimbată din care făcea parte şi Garrincha, în ciuda eliminării lui din semifinală. FIFA a făcut o excepţie pentru jucătorul brazilian, deşi refuzase să facă acelaşi lucru cu ceilalţi cinci eliminaţi de la acest turneu. Sud-americanii s-au văzut conduşi relativ repede, Masopust deschizând scorul după un sfert de oră de joc. Brazilienii au revenit însă repede şi au egalat prin Amarildo. În repriza a doua au mai marcat Zito şi Vava, iar naţionala Braziliei îşi păstra titlul cucerit în Suedia, intrând în clubul ţărilor deţinătoare a două titluri, alături de Italia şi Uruguay.
Câştigătoare: BRAZILIA
Perioada turneului: 30 MAI-17 IUNIE 1962
Echipe participante: 16
Goluri: 89
Meciuri: 32
Golgheteri: Garrincha, Vavá (Brazilia), Leonel Sánchez (Chile), Flórián Albert (Ungaria), Valentin Ivanov (URSS), Dražan Jerković (Iugoslavia) – fiecare cu câte 4 goluri.
Finala: Brazilia – Cehoslovacia 3-1 („Estadio Nacional” – Santiago, 17 iunie 1962)
ANGLIA 1966
Cea de-a opta ediţie a Campionatului Mondial de Fotbal a fost găzduită de Anglia. Fotbalul revenea acasă, Cupa Mondială din 1966 fiind considerată în Regat drept cel mai important triumf al Marii Britanii din punct de vedere sportiv. Ţara gazdă şi-a început drumul spre titlu câştigându-şi grupa din care au mai făcut parte Uruguay-ul, calificată şi ea, Mexicul şi Franţa, în timp ce Argentina şi Germania de Vest au dominat seria în care au întâlnit Spania şi Elveţia. Marile surprize aveau să se petreacă în celelalte grupe. Campioana mondială, Brazilia, nu a reuşit să depăşească Portugalia şi Ungaria, în timp ce Italia a fost eliminată ruşinos după o înfrângere în faţa amatorilor nord-coreeni. Anglia a întâlnit Argentina în primul sfert şi, chiar înainte de pauză, arbitrul l-a eliminat pe Antonio Rattin, declanşând zece minute de haos până când jucatorul a fost în cele din urmă convins să părăsească terenul. Argentina a rezistat în zece până în minutul 87, când un gol cu capul a lui Hurst, dintr-o poziţie suspectă de ofsaid, a dus Anglia în semifinale. Meciul a provocat mari controverse. Managerul Angliei, Alf Ramsey, le-a interzis propriilor jucători să schimbe tricourile cu adversarii, iar de partea cealaltă, în Argentina partida desfăşurată pe Wembley a fost privită ca el robo del siglo (furtul secolului). Al doilea sfert de finală, cel dintre Germania şi Uruguay, a fost marcat de violenţe. În a doua repriză a meciului, germanii au reacţionat la provocările uruguaienilor Emmerich l-a lovit cu piciorul pe Troche, iar acesta a răspuns cu o lovitură aplicată direct în stomac. Troche a fost eliminat, dar la ieşirea de pe teren i-a tras o palmă lui Uwe Seeler. Câteva minute mai târziu Uruguay-ul a rămas în 9 oameni, iar misiunea Germaniei a devenit una simplă, învingându-i cu 4-0 pe „celeşti”. În celelalte două „sferturi” URSS a învins Ungaria (2-1), iar Portugalia a învins Coreea de Nord (5-3), cu patru goluri înscrise de marele Eusebio. În semifinale, Anglia şi Germania de Vest au învins cu acelaşi scor, 2-1, Portugalia, respectiv Uniunea Sovietică şi urmau să se întâlnească pe Wembley în marea finală. Pe 30 iulie 1966, în faţa unei asistenţe de 98.000 de spectatori, pe legendarul stadion Wembley, Anglia şi Germania lui Franz Beckenbauer îşi disputau supremaţia în fotbalul mondial. Meciul a avut cel mai prost început posibil pentru gazde, Haller aducând Germania în avantaj. După doar 6 minute, însă Geoff Hurst a readus egalitatea pe tabela de marcaj. Ambele echipe au continuat să joace ofensiv, iar în a doua repriza, cu doar 12 minute rămase de joc, Peters a marcat pentru 2-1. Nemţii au egalat însă cu un minut inainte de final prin Weber. Se intra astfel în prelungiri, acolo unde urma să aibă loc cel mai controversat moment din istoria Cupei Mondiale. În minutul 101, Alan Ball a centrat în careu, iar Geoff Hurst a şutat din prima. Mingea a lovit transversala şi apoi a căzut, aparent, pe linia porţii, însă Roger Hunt a ridicat mâinile pentru a sărbători golul coechipierului său. Considerând că balonul nu a depăşit linia porţii, germanii l-au înconjurat instantaneu pe arbitru care, după ce s-a consultat cu tuşierul, a indicat centrul terenului. Anglia conducea cu 3-2. Acelaşi Hurst a punctat şi în minutul 120, iar englezii, în frunte cu Bobby Charlton, deveneau în premieră campioni mondiali.
Câştigătoare: ANGLIA
Perioada turneului: 11-30 IULIE 1966
Echipe participante: 16
Goluri: 89
Meciuri: 32
Golgheter: Eusebio (9 goluri) – Portugalia
Finala: Anglia – Germania de Vest 4-2 d.p. („Wembley” – Londra, 30 iulie 1966)
