ItaloCalvino

Sfidarea labirintului[i][1]* (I)

Notă: Într-un timp al confuziilor de toate genurile şi, mai ales, în domeniul sensibil al confruntării în spaţiul „ideologiilor” (al căror „deces” anunţat triumfalist în anii 90 de cotitură istorică, dar a cărui resuscitare pare mai actuală şi mai tensionată ca nicicând), lectura unui text celebru al marelui scriitor italian ItaloCalvino datând din 1962, moment ce anunţa, în plin boom economic îndeosebi în Europa postbelică îmi pare un test evaluator al problematicii ca atare. Şi nelipsit de un gust al profeticului, în contextul în care „ideologiile” de stânga, social-democraţiile anemice şi decuplate de la propria istorie, rămâne un eveniment ce-ar merita analize şi evaluări mai consistente şi nelipsite, dincolo de sentinţe formale, de atributul unei priorităţi. Fireşte, „industrializarea” de care se ocupa atunci celebrul scriitor aproape că nu mai păstrează nimic din consistenţa şi liniile directoare de atunci. Însă tocmai din acest motiv interesul faţă de judecăţile sale invocă o actualitate pe care, sunt sigur, corifeii neo-liberismului economic şi al globalizării „forţate” (calificativul, ne amintim, includea un orgoliu al aşa-zisului socialism real. (G. P. )

1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care nu le-au mai avut până acum. După veacuri trecute în a stabili relaţiile omului cu sine însuşi, cu lucrurile, locurile, timpul, iată că toate relaţiile se modifică: nu lucruri, ci mărfuri, produse în serie, maşinile iau loculo animalelor, oraşul e un dormitor anexat locului de muncă, timpul înseamnă orar, omul un angrenaj, numai clasele au o istorie, o zona a vieţii nu figurează ca viaţă adevărată întrucât e anonimă şi coercitivă şi la urmă ne dăm seama că include nouăzeci şi cinci la sută din viaţă.

Am pătruns de-acum în faza industrializării totale şi a automatizării (şi nu contează dacă o mare parte a lumii se află încă afară; de-acum pretutindeni înaintăm în salturi; abia ne punem în mişcareşi am şi ajuns). Am pătruns mult mai înainte de a avea o reprezentare raţională la înălţimea situaţiei (un sistem socialist mondial); maşinile au luat-o mai înaintea oamenilor; lucrurile comandă conştiinţele; societatea şchioapătă şi se împiedică la tot pasul încercând să stea în urma progresului tehnologic; dezvoltarea tehnicii şi a producţiei împing asemenea unor forţe biologico-seismice; trezirea societăţilor coloniale şi ex-coloniale împinge de cealaltă parte; clasa muncitoare din Vest nu mai este sigură că este antiteza fundamentală a capitalismului fiindcă acum forţele decisive par că pot fi altele (şi nu doar “raporturile de forţă” Est-Vest, ci “lumea a treia” ca antiteză şi problema fundamentală a celorlalte două); capitalismul simte în sfârşit că este bătrân şi caută, sub sufixul “neo”, să se convingă că nu-i altceva decât un organism patern de servicii de producţieşidistribuţie; socialismul simte mai mult ca niciodată că este tânăr, adolescent cu vocea în schimbare şi pentru aceasta puţin se ruşinează şi puţin face anume spre a-şi impune scrâşnetele sale, motor încă nu bine rodat, dimpotrivă supus la un lung rodaj de eforturi sfâşietoare şi sâcâitoare; şi în această situaţie, cultura atât de complexă şi schimbătoare se dispune sub atâtea planuri pentru care critica istoricistă, lineară şi simplistă, nu e mai de ajuns şi trebuie să ceară ajutorul instrumentelor de cercetare stratigrafică şi microscopică ale etnografului şi ale sociologului.

Pe scurt, nu suntem încă în stare să ţinemfaţă la toate acestea, nu dispunem nici de instrumentele de direcţie publică (nici măcar nu suntem în grad să împiedicăm ca jungla edilitară să facă din Italia o ţară monstruoasă), nici de instrumentele individuale, de direcţie a vieţii particulare (avem zile pline, truditoare, foarte active, dar rămâne îndoiala că pierdem vremea măcinând în gol spaima unei vieţi risipite). Cu toate acestea, putem vedea destul de limpede că există doar incapacităţile noastre contingente, că perspectivele ce se deschid sunt cel puţin la fel de bogate ca şi cele care se închid, că vom putea trăi în dimensiuni dilatate, pe care predicatorii «culturii de masă» au dreptate pe termen scurt dar nu în prospectivă, că umanitatea ce se va dezvolta într-un fel de relaţii extra-familiari de culturi extra-naţionale, de morale extra-religioase va fi – nu spun mai bine ori mai rău decât cea de mai înainte, care nu are sens – ci mai diversă, mai variată, mai complicată, mai semnificantă, cu valori, nu insipidă, fericită-nefericită, pe scurt va fi.

În ciuda faptului că această eră pan-mecanică, acest “două mii” ar fi avut nenumărate profeţii atât negative – a la Huxley – cât şi pozitive – a la Majakovski -, se poate spune că ne regăsim în ea într-un mod neaşteptatşi nu mai terminăm de a ne uimi de aceasta. Spre a ne limita la cea mai mare şi complexă interpretare a viitorului, cea a lui Marx, observăm că din profeţia sa negativă (asupra dezvoltărilor capitalismului) nu s-a adeverit imaginea – proletarizarea generală într-o neagră Londră dickensiană -, ci substanţa – nimeni nu scapă de angrenajul industriei în nici un moment al vieţii sale publice sau particulare – în timp ce din profeţia sa pozitivă (perspectivele asupra socialismului) nu s-a adeverit încă substanţa – eliberarea omului – ci imaginea – «nivelul de viaţă americană» ca obiectiv al sovieticilor, un gigantic aparat de producţie-distribuţieşi credit ce pare deja pregătit să se degreveze de trebuinţa materială.

Dacă prin urmare cultura nu şi-a revenit încă din trauma revoluţiei industriale nici nu e de aşteptat să-şi revină curând. Procesul continuă, ferească sfântul să se oprească la jumătate, are un sens (adică se eliberează) numai dacă se merge înainte până la ultimele consecinţe, iar omul este deci supus la noi eforturi de adaptare şi redimensionat şi cultura îi serveşte acestuia, vai de cel care ar fi găsit un echilibru de tip clasic, de a ştie că lucrurile merg oricum (apologetica capitalistă ori socialistă): crede că este un realist şi e un mincinos. Pe scurt, cel numisem mai înainte o traumă nu are, de fapt, caracterul accidental al traumei, e o condiţie în afara căreia n-am reuşit să ne imaginăm, în afara căreia nu există istorie, nici ştiinţă, nici poezie. Deja atitudinea ştiinţificăşi cea poetică coincid: ambele sunt atitudini deopotrivă de cercetare şi de proiectare, de descoperire şi de invenţie. Atitudinea politică, aşijderea (în sens larg: adică de a face istorie, culturală şicetăţenească). Calea spre a face una cultura vremii noastre, altminteri extrem de divergentă în discursurile sale specifice, se află tocmai în această atitudine comună.

2. În faţa scandalului primei revoluţii industriale, antiumanist şi nepoetic, răspunsurile culturii puteau fi două: a o accepta spre a o restitui istoriei umane, a o refuza spre a-i contrapune o altă lume de valori pe un alt plan. Cultura filosofică îşigăseşte imediat prima cale, cu Marx: alienarea extremă şi reificarea se vor răsturna într-o nouă libertate pentru întreaga specie umană; cultura poetică găseşte imediat cea de-a doua cale, prin estetism: împotriva ororii poncife a progresului burghez, religia frumuseţii în afara spaţiului e a timpului. Ambele sunt răspunsuri perfect logice în respectiva lor ordine: estetismul nu-şi propune mântuirea de urâţenia capitalismului pe un plan istoric – sarcina sa e doar aceea de a crea nişte imagini ce s-ar afla afară, ce ar fi altele -; socialismul nu-şi propune să ofere azi forme şi lucruri de contrapus la cele ale alienării – sarcina sa e de a da perspectivă istorică gesturilor zilei de azi şi, deci, o nouă dimensiune etico-teleologică.

Asupra acestei atitudini pe care o numim estetism să punem ca figură paradigmatică pe Baudelaire (nu numai ca poet şi personaj, ci din cauza autorităţii criticului al înnoitorului culturii literare şi artistice, ce nu are nici azi asemănare), putem spune că Baudelaire a fost unicul care i-a corespuns lui Marx pe plan literar. Artilerii de tip divers asaltează fiecare propria ţintă: dar această ţintă se întâmplă să fie aceeaşi persoană pentru unii şi pentru ceilalţi: bourgeois-ul cu lumea sa artificială, monstruoasă şi de nelocuit. (Cine ar vrea să dezvolte apoi o paralelă între Marx şi Baudelaire ar trebui să ţină seama de sugestiile elenizanto-renascentiste despre idealul uman al lui Marx, ca şi de fascinaţia – nu numai infernală – a oraşului modern industrial al lui Baudelaire «socialist». Şi nu va întârzia să identifice estetism şi socialism unite mai ales în cultura engleză (Morris, Ruskin, Wilde).

Spun toate acestea numai spre a stabili că începem să presupunem că o anumită zonă a literaturii – cea care trimite la etichete de «estetism», «escapism», «exotism» sau în accepţia sa mai negativă «decadentism» – nu are o cetăţenie în epoca industrială, ne aflăm pe o cale greşită. Estetismul – şi tot ceea ce va urma pe urmele sale – nu doar este fructul civilizaţiei industriale, ci îi este fructul prim şi cel mai direct. “Se evadează” în Mările Sudului fiindcă unicul mod a afirma ceva referitor la industrialism devine simbolism sau se descoperă arta neagră sau se recuperează copilăria şi timpul pierdut, sau se instaurează cultul cuvântului pur sau cel al inconştientului sau acela al disponibilităţii spre varietatea contradictorie a vieţii, mereu în funcţie de un raport – de luptă, de reformă sau de adaptare – cu ambianţa în care se trăieşte. Însă închei aici cu evidenţe ori tautologii, aşa cum se întâmplă deseori în discursurile de sociologie literară.

Simţeam nevoia să vorbesc de cealaltă posibilitate de contestaţie ce se deschide literaturii în faţa primei revoluţii industriale: a-i accepta realitatea în loc de a i-o refuza, a o asuma între imaginile propriei lumi poetice, cu intenţia pe care deja cultura filosofico-politică şi-a făcut-o proprie – de a o salva de dezumanitate şi de a-i atesta semnificatul final de progres (în sens istoricist sau pozitivist; de la început – şi deseori şi după aceea – cele două accepţii s-ar îngemăna).

Dar îmi dau seama că ar fi trebuit să situez, deja la începutul acestui capitol – înaintea unei culturi de contestaţie – o cultură formativă şi apologetică a primei revoluţii industriale, anterioară şi contemporană ei. Putem să-i identificăm ascendenţele cele mai nobile şi solide în optimismul iluminist, în utilitarismul englez, în economia liberală clasică şi manifestările imediate şi curând mistificatoare în romantismul burghez, victorial, şi în primul pozitivism.

[i] Eseul cu acest titlu, unul dintre cele mai importante ale scriitorului, a apărut în publicaţia «Menabò 5», Torino, Einaudi, 1962, urmare a unei dezbateri provocată de Elio Vittorini în nr. 4 al publicaţiei cu titlul Industria e letteratura şi la care au mai participat scriitori şi critici dintre cei mai importanţi ai momentului, între care Franco Fortini, Francesco Leonetti, Umberto Eco; apărut în plin avânt de decantare a mişcării neoavangardei italiene începută, la Palermo, la sfârşitul anilor 50, cu #I Novissimi, eseul calvinian îi oferă autorului său încă un pretext de a polemiza cu teoreticianul grupului mai sus menţionat, Angelo Guglielmişi, în acelaşi timp, de a se detaşa de noile orientări, asumându-şi, ca Pasolini, ca Vittorini însuşi, singurătatea unui drum propriu.