„Limba română ocupă un loc de prim ordin în sufletul meu.”

Interviu cu Marco Lucchesi, profesor universitar, scriitor şi traducător, membru al Academiei Braziliene de Litere

–       Stimate domnule Marco Lucchesi, mai întâi de toate, am aflat cu bucurie că sunteţi din nou oaspetele Craiovei. Din câte ştim, ne vizitaţi pentru a cincea ori a şasea oară. Cărui fapt se datorează această relaţie a dumneavoastră cu oraşul nostru, unde v-aţi făcut mulţi prieteni şi admiratori şi unde sunteţi aşteptat de fiecare dată cu deosebit interes?

–       Craiova a devenit pentru mine un punct-cheie de referinţă, poarta şi ferestrele mele spre România; e ca şi cum aş fi devenit cetăţean craiovean, însă fără taxe şi documente. Aşa cum am spus de mai multe ori, e un mare adevăr că – datorită prieteniei mele cu George Popescu – limba română a început să aibă o influenţă puternică asupra mea. Craiova e alfa şi omega mea în ceea ce priveşte limba română. Atâtea ierni petrecute aici, care se hrănesc cu amintiri albe, înzăpezite, la aproape minus treizeci de grade şi, cu toate acestea, vii, înflăcărate înlăuntrul meu. Un util stagiu de practică în limba română, trăit aproape tainic în adâncul tenebrelor unei limbi solare care-mi era necunoscută la acea vreme. Fiecare afiş publicitar de pe stradă, fiece persoană pe care-o întâlneam era pentru mine un filolog cu abilităţi multiple. Din parte-mi, eram un „sărman” în căutarea celor mai mărunte monede în vorbe, cu valoare în lei, pentru a-mi strânge, puţin câte puţin, tezaurul meu lingvistic. Modest, dar trăit şi, prin urmare, doar al meu. Aş putea vorbi mult despre Craiova şi aş putea face o listă de prieteni mai lungă decât cea a lui Don Giovanni, un Don Giovanni în sens invers. Care nu cucereşte, ci e cucerit. Prietenii mei dragi au simţit, fiecare în parte, stima pe care o nutresc faţă de ei. De-acum mă consider oltean.

–       În postura dumneavoastră de poliglot (ştim că aveţi acces la un număr impresionant de limbi, de o cuceritoare diversitate, din moment ce printre ele se numără, alături de limbile de largă circulaţie – engleza, franceza, spaniola, italiana, germana, ca să nu mai vorbim de portugheza nativă –, chineza, araba, rusa), ce loc ocupă limba română pe care aţi adăugat-o acestui impresionant patrimoniu şi, prin ea, culturii româneşti şi valorilor acesteia?

–       Limba chineză încă nu intră în rândul acestora şi cred că, pe viitor, limbii chineze îi voi acorda un timp mai redus. Acum studiez puţin limba hindi şi limba tupi, o limbă indigenă din Brazilia. M-am născut bilingv, din părinţi provenind din Toscana mea iubită, de piatră şi de vis. Studiul pasionat al limbilor a fost de lungă durată, constant şi hotărâtor în istoria vieţii mele, destul de devreme. În primul rând datorită frumuseţii cuvintelor, apoi din nevoia de a comunica, dar mai ales pentru a ajunge la poeţii celor mai diferite tradiţii, pentru a şti cum puteau numi albastrul lui Eminescu, lumina lui Goethe, gloria lui Dante. Româna ocupă un loc de prim ordin în sufletul meu. Câte o surpriză la fiecare rând, câte un sunet fascinant la fiece pagină nevăzută, adiată de vântul cuvintelor. Limba română m-a fermecat cu parfumul adierii sale, cu libertatea unei alegeri semantice mereu înnoitoare. E aproape imposibil să te plictiseşti cu turnurile sintactice pe care ni le oferă, cu cântul său de frumuseţe şi de pietate, cu lejeritatea metafoniilor, cu accentele ce acoperă precum „căciulile” vocalele, spre a le proteja de roua limbajului, cu rădăcinile de iotacisme şi de rotacisme ce se răspândesc pe terenul latin cu tuberculii şi rizomii lor, cu cantitatea rodnică a diftongilor şi a triftongilor, flori colorate ce dau limbii române o strălucire orbitoare, inconfundabilă. Limba română m-a inspirat foarte mult, ca bază, ca fond, ca idee primă atunci când am scris mica mea carte despre gramatica unei limbi pe care am inventat-o, şi anume Laputar.

–       Aţi tradus şi aţi scris în Brazilia din şi despre Eminescu, Bacovia, Sorescu, Ştefan Petică, Ion Barbu, Lucian Blaga, Noica, spre a nu mai vorbi de marii exilaţi Eliade, Cioran, Ionescu, ca şi de corifeii avangardei Tzara, Fondane, Gherasim Luca, mai târziu Paul Celan. Ce resort personal şi cultural v-a apropiat de aceşti autori şi ce loc acordaţi contribuţiei lor în contextul gândirii şi literaturii universale moderne?

–       Un spaţiu determinant, impunător, de care trebuie să se ţină cont. Nu vom putea niciodată înfrunta ruinele, visurile şi nebuniile veacului trecut fără a ne folosi de o altă hermeneutică, plurală şi diversă, produsă în măreţia gândirii şi artei româneşti. Aparţinem cu toţii – de la răsărit la apus – patrimoniului sau moştenirii atâtor fortăreţe de gândire şi de simţire. Dacă ar trebui vreodată să dispară (din nefericire) un astfel de patrimoniu, ar fi imposibil să trăim şi să umblăm în mijlocul atâtor ruine luminoase ale vremii noastre, să atingem un trecut mitic şi să simţi nostalgia viitorului fără farmacopeea – în sensul lui Derrida – acestei mari şi totuşi diverse, inconfundabile eredităţi, ai cărei fii, apropiaţi ori îndepărtaţi, suntem cu toţii.

–       Am aflat că după popasul la Craiova vă deplasaţi la Timişoara pentru a primi o înaltă şi meritată distincţie academică, dumneavoastră fiind şi membru al Academiei de Litere din Brazilia. Cu acel prilej veţi rosti şi o Laudatio, de fapt, un incitant Elogiu al Limbii Române. Puteţi etala, succint, câteva dintre argumentele pledoariei dumneavoastră pentru limba lui Eminescu, a lui Blaga, în dialogul acesteia cu portugheza braziliană în postura lor de coduri „extreme” ale latinităţii care le conferă un regim de fraternitate, aşa cum aţi susţinut într-un interviu pe care l-aţi acordat cu aproape 15 ani în urmă, cu prilejul primei dumneavoastră vizite aici, în Craiova?

–       Ce frumoasă este expresia pe care o foloseşti: „regim de fraternitate”! Sunt absolut de acord. Sunt fericit să primesc nemeritata onoare a distincţiei de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. Sunt fericit ca pentru un document produs de registrul statistic al prietenilor din România. Probabil că unul dintre ultimii şi cei mai puţin importanţi, dar unul care crede în ea şi care o consideră ca pe o misiune. Sunt convins, de fapt, că ar trebui să credem în asta şi mai mult. Spre exemplu, Amita Bhose studiază influenţa sanscritei asupra limbii lui Eminescu, aşa cum o face şi Sergiu Al-George, în câteva eseuri deosebit de frumoase. Însă portugheza şi româna ar trebui, din obligaţie culturală, să se simtă şi mai apropiate. Cu ceva ani în urmă vorbeam despre necesitatea unui paşaport latin, asemenea unei guidaticum[1] printre obstacolele unor anumite politici culturale ce ne îndepărtează, în loc să ne apropie. Şi nu vorbesc despre comerţ sau despre produse de nu ştiu ce fel. Vorbesc despre cultură, care cimentează un întreg proces de corelări şi de legături luminoase. Mă gândesc la splendidul studiu al lui Eliade despre Camões şi Eminescu, două exemple glorioase ale limbilor noastre de hotar, limbi deschise ca un burete, care investighează, asemeni detectorului de metale, preţioasele zăcăminte ce ne îngăduie să ne deschidem, din latina noastră elastică, spre ceilalţi, ca o prelungită alteritate. În felul acesta am ajuns aici, şi în inimă vă port, la rândul meu.

–       Mulţumim din inimă, Marco Lucchesi!

NICOLETA CĂLINA

Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova

***

Casa de Cultură „Traian Demetrescu” va organiza mâine, 7 aprilie, ora 17.00, dezbaterea „Elogiul limbii române” şi lansarea cărţii „Caligrafia silenciosa”, de George Popescu. Invitat de onoare la întâlnirea ce va avea loc în Salonul Medieval al instituţiei este academicianul Marco Luchesi, poet, prozator, eseist şi traducător brazilian, profesor de literatură comparată la Universitatea Federală din Rio de Janeiro. Prezintă: Mihai Ene, Viorel Pîrligras şi Petrişor Militaru. Moderator: Nicolae Marinescu, directorul Editurii „Aius” din Craiova. Intrarea este liberă.