Lumea se schimbă, amintirile rămân

0
130

Deunăzi s-a aflat la Craiova, unde a avut întâlniri cu reprezentanţii administraţiei publice locale, Excelenţa Sa Marek Szczygiel, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Poloniei la Bucureşti. Fireşte, potrivit uzanţelor diplomatice, s-a evidenţiat calitatea relaţiilor bilaterale dintre ţările noastre şi, desigur, perspectivele tonice ale consolidării lor. Întâmplător sau nu, Bucureştiul chiar are un fertil dialog cu Varşovia la nivelul premierilor şi încearcă, între altele, să-şi însuşească buna experienţă deţinută de polonezi în absorbţia fondurilor europene. Un mic detaliu: de la prezenţa la Craiova a cunoscutului istoric, jurnalist şi politolog Adam Michnik, redactorul-şef al cotidianului „Gazeta Wyborcza”, în iunie 2009, cu prilejul lansării cărţii sale „Mărturisirile unui dizident convertit” (Ed. Polirom, 2009), prezenţa ambasadorului Marek Szczygiel reconfigurează posibilitatea dialogului prietenesc cu reprezentantul unei naţii greu încercate de istorie, care şi-a găsit în ţara noastră şi implicit în această zonă geografică un reazem fără egal. În septembrie 1939, când Polonia era împărţită, a câta oară, între armatele sovietice şi cele germane, iar România sfârtecată prin pactul Ribbentrop-Molotov, 100.000 de polonezi şi-au găsit refugiul în ţara noastră. Iar dintre aceştia 60.000 au fost militari. Zecile de mii de polonezi care treceau hotarul de nord al României erau preluaţi de autorităţile ţării şi, în mod ordonat, repartizaţi în diferite oraşe. Membrii Guvernului Poloniei şi o bună parte a tezaurului său, referirea vizează depozitele în aur, şi-au găsit adăpost sigur pe pământul românesc. Ambasadorul german, W. Fabricius, a protestat repetat faţă de atitudinea guvernului român de a primi refugiaţi polonezi, considerând gestul drept un act de inamiciţie faţă de Cel de-al Treilea Reich. De partea cealaltă, Viaceslav Molotov a cerut explicaţii ambasadorului român la Moscova despre prezenţa „hoardelor înarmate” ale fostei armate poloneze pe teritoriul românesc. Există date suficiente în cartea „Polonezi în România după anul 1939”, care grupează mai multe comunicări prilejuite de un simpozion la cea de-a 55-a aniversare de la sosirea miilor de refugiaţi polonezi în România. La Craiova, la fostul Palat „Jean Mihail”, s-a aflat multă vreme fostul preşedinte al Poloniei, Ignasi Moscicki, cu familia, în grija prefectului Romulus Dimitriu. N-are sens să enumerăm toţi demnitarii polonezi care au beneficiat de ospitalitatea municipalităţii craiovene în acele vremuri de restrişte. Şi nici gesturile de omenie faţă de refugiaţii polonezi. A menţionat toate acestea preşedintele Consiliului Judeţean Dolj, Ion Prioteasa. Cu tact şi deplină competenţă. De fapt, problema nu este aceasta, ci cu totul alta, pornind de la simbolistica unor relaţii bilaterale care ar trebui să aibă un conţinut aparte. Chiar dacă vremurile s-au schimbat şi pentru unii şi pentru alţii, amintirile rămân. Modelul de comportament al liderilor polonezi care, în 2002, sosiţi la Bruxelles demonstrează celor prezenţi că a fi polonez este una dintre cele mai neobişnuite şi mai puternice formule de identitate între naţiunile Europei. E greu de găsit o altă identitate naţională care să fi fost definită atât de puternic de ceea ce a trăit. Dacă am mai spune, de pildă, că intelectualii polonezi, şi ne referim la Lezek Kolakovski şi grupul său, au în biografia spirituală renunţarea la ethosul lor libertin, dezicerea de autenticitate, în favoarea identificării cu biserica catolică, preschimbând drapelul roşu în steguleţul alb-galben papal, au fost mereu admiraţi, fără a ne mai întinde cu vorba, se poate clama doar că relaţiile noastre cu partea poloneză au ceva insolit, ceva indestructibil, simţăminte de neuitat. De la care se poate porni în orice discuţie sau de care nu se poate face abstracţie în nici o discuţie.