Nu doar democraţia are limite, aşa cum încercam să relev într-un articol precedent, în baza unor sentinţe ce nu lipsesc gândirii occidentale de mai bine de două milenii. Justiţia – pe care trebuie s-o disociem de dreptate fie şi dintr-o perspectivă a unei tradiţii de sorginte creştină – are şi ea limitele sale. Şi încă într-o proporţie uneori bulversantă, de care nici istoriografia şi nici cultura scrisă a aceluiaşi Occident nu duc deloc lipsă. Nu iau în calcul în context regimurile totalitare şi autocrate cu sistemele lor juridice aservite făţiş, resorturi cât se poate de directe şi de responsabile ale lagărelor şi ale gulagurilor. Axioma antică „nimeni nu-i mai presus de lege” nu-i implică, din nefericire, doar pe dictatori şi clicile lor clientelare, ci şi pe unii, mulţi-puţini, aproape că nu mai contează, dintre cei puşi să slujească actul juridic în determinările cele mai obiective şi mai responsabile ale acestuia.
În umila mea existenţă am evitat pe cât am putut orice contact cu sălile de judecată (inclusiv pe acelea solicitate de serviciu, ca jurnalist, ca să dau doar acest exemplu), cu excepţiile rare, ce-i drept, a celor circumstanţiate de prietenia unor magistraţi, unii dintre ei oameni şi personalităţi exemplare, preocupaţi şi de literatură ori, în general, de actul cultural. O singură dată, cu câţiva ani în urmă, o altă circumstanţă, altminteri în ordinea firescului, m-a condus prin sălile tribunalelor pentru o cauză încă şi mai bine plasată în ordinea firescului: tentativa de a-mi definitiva cadastru la locuinţă şi la curte, ce avea să se transforme, prin complicitatea unor vecini, într-un adevărat coşmar care a durat cinci ani, prin tertipuri avocăţeşti şi cu interferenţe de ordin „juridic”, rezolvat abia în clipa în care judecătorii au sosit la faţa locului şi şi-au putut da seama de o realitate vizibilă cu ochiul liber.
Evoc aceste momente fiindcă nici până în ziua de azi nu mi-au trecut frisoanele ce m-au încercat atunci, determinate în mare parte de superficialitatea şi, uneori, chiar aroganţa pe care am sesizat-o şi am resimţit-o la unii dintre acei slujbaşi ai Legii. Îmi pot imagina, în consecinţă, că situaţii mult mai dramatice sunt trăite în sălile de judecată, mai ales din rândul acelor bieţi oameni, majoritatea de prin sate, pe care i-am şi întâlnit în ocaziile de care aminteam, atunci când demersul juridic nu-şi asumă acel nivel de minimă decenţă în absenţa cărora apare starea de calvar.
Descopăr chiar când scriu aceste rânduri un articol pe prima pagină a unui popular cotidian italian cu titlul „Iresponsabilitatea intangibilă a magistraţilor”. Îl rezum aici fiindcă în conţinutul şi în mesajul său se regăsesc veritabile similitudini şi stări în totalitate congruente cu întreaga tevatură – de la nesăbuinţa guvernamentală da a drumul la o ordonanţă de o manieră discutabilă, dacă nu cumva de-a dreptul buimacă şi sfârşind cu valul de proteste şi cu multe dintre poziţiile ce le-au însoţit, le-au alimentat ori le-au desconsiderat.
Articolul cu pricina se referă, în sinteză, la o lege, aprobată şi aplicată în Italia, în 2014, privind responsabilitatea sau răspunderea magistraţilor. Trebuie spus că ea revenea, la ani distanţă după o alta, aplicată în 1988, dar cu eficienţă zero. Şi ştim că şi la noi e în plină discuţie publică o iniţiativă de acelaşi fel, pe care, dacă nu cumva greşesc, o împărtăşesc mai multe formaţiuni şi organisme, dar căreia îi opune rezistenţă tocmai sistemul juridic în ansamblul lui.
Pe scurt, statul italian a fost obligat să plătească numai la nivelul anului 2016 42,1 milioane de euro despăgubiri pentru erorile judiciare constatate la CEDO. Din 1992 şi până în 2016, cifra a atins recordul absolut de 648,3 milioane de euro pentru nedrepte detenţii şi alţi 43, 4 milioane de euro pentru erori judiciare. În total, deci, în jur de un miliard de euro.
Problema încă mai gravă constă în faptul că în decurs de 26 de ani au fost înregistrate circa 52 de milioane de contestaţii (apeluri la sentinţe deja pronunţate) însă cele admise, şi rezolvate n-au depăşit numărul de 35, dintre care, la nivelul instanţelor naţionale, n-au fost soluţionate decât…7. Restul, fireşte, la CEDO.
Inutil de spus că în 2014 când s-a votat legea toate asociaţiile naţionale ale magistraţilor au sărit ca arse, acuzând imixtiuni în ordinea lor şi profeţind compromiterea luptei justiţiei împotriva abaterilor de la lege.
Similitudinile sunt, cred, mai mult decât evidente, sunt parcă trase la indigo. Şi nu-i deloc o întâmplare nici supraaglomerarea şi înrăutăţirea ilor condiţiilor din închisorile italiene, sancţionate în repetate rânduri şi de Bruxelles şi de CEDO. Şi, iarăşi, din acelaşi motiv inclusiv anul trecut s-a produs o relativ masivă graţiere pentru descongestionarea penitenciarelor, culmea, aplaudată şi la Bruxelles şi la CEDO.
„Morala” unei astfel de comparaţii – în aparenţă fără vreo legătură directă cu inconştienţa şi iresponsabilitatea cu care actualul guvern de la Bucureşti s-a pripit cu OUG de-acum ştiut – propune, în opinia mea, două aspecte: primul, cum de parlamentarii şi guvernanţii noştri, de ieri şi dintotdeauna, nu şi-au putut alinia proiectele şi, apoi legislaţia, mai ales cele cu pronunţată cotă de risc, cu cele ale ţărilor partenere din UE; şi, apoi, de ce persistă în continuare tratamente diferite ale organismelor UE faţă de membri săi, consideraţi egali prin statut, mergând de la aplauze la…trageri de urechi? Sper să nu fiu catalogat ori bănuit de niscaiva ifose „naţionaliste”, din cele rudimentare! Ceea ce mă sperie însă până spre disperare e, dincolo de tentativa de a da jos un guvern ieşit din nişte alegeri libere şi corecte (teama mea este că, în realitate, un astfel de scenariu nu e deloc exclus!) şi că, între timp, la Budapesta, Ţarul Putin şi amicul său declarat Viktor Orban îşi strâng mâinile cu satisfacţia desfidării UE dar poate şi cu cea a aşteptării unui moment prielnic pentru cine ştie ce alte experimente favorizate de derivele geopolitice şi, în context, de dezbinarea noastră ale cărei riscuri nimeni nu pare a le mai acorda vreun interes major.
