Sub presiunea atâtor nenorociri – pe care media le transformă, cu o ardoare sălbatică, într-o liturghie cotidiană –, apare tot mai evident că în loc să trăim, cu un rest de demnitate, nu facem decât să vieţuim; un fel de a spune, precum sătenii de altădată, că ne ducem zilele. Scandalul a depăşit etapa de spectacol şi a devenit viciu: nicio zi fără gâlceavă, nicio dezbatere (politică, morală, economică ori… sexologică) fără ţâfnă. Acuza, cu sau fără indicii, înăuntrul instituţiilor şi în afara lor, în dispreţul oricărei îndreptăţiri, este, de-acum, un cuvânt de ordine. Resortul însuşi al comportamentului dat ca mod de a fi, de a gândi, de a ne decide destinul. Spectrul urii s-a extins, s-a împământenit în caracterele noastre, compromiţând, ca pe ceva nevandabil, învechit, retrograd, acel elementar dar atât de tonifiant simţ al omenescului: al convieţuirii aşezate, pacifice, înţelegătoare, cu celălalt. La bine şi la rău, cum se zicea. Cum se mai zice, dar nu se mai practică. Nu mai e la modă.
Cum capra vecinului e moartă şi îngropată, ne-am refugiat, îmi pare, într-o „cultură” a răului, din care ne-am înjghebat, egală cu suferinţa risipită prin veacuri de înstrăinare, un fel de cutumă etalată ca un stindard al unei omenii sfâşiate.
Valori visate, seculare, la rându-le, pândite prin interstiţii istorice – acele scurte dar promiţătoare decenii în care ne amăgeam că ne ostoim rănile vremurilor –, nu mai au astăzi nicio căutare. Produse expirate: fericirea, bucuria lucrului bine şi făcut cu dragoste, aprecierea iscusinţei vecinului, pietatea faţă de greşeala celuilalt vecin, căzut, o clipă, victimă ispitei… Toate s-au petrecut în competiţia gregară, nemiloasă, cu suspiciunea, cu patosul eşecului (mereu al celuilalt, niciodată al meu), cu deşănţarea, morală şi fizică, devenită mod de a judeca, de a vedea, de a trăi. O lume-nelume. O lume pe dos, întoarsă de la rosturi instituite cu atâtea sacrificii în lunga, dramatica şi nu o dată capricioasa istorie a civilizaţiei în care pretindem că fiinţăm şi pe care continuăm s-o invocăm cu un trist gust al aleatoriului.
Ne-am creat din resentiment o artă şi din duşmănie o armă. Trist mod de a înţelege libertatea. Tristă – libertatea însăşi, redusă, cum e, la un nesfârşit şir de derobări de la semantica ei cea mai simplă. Ne inventăm duşmani, atunci când ne lipsim de darul nepreţuit al propriei intimităţi. Culpa e mereu a celuilalt. Un joc terifiant – şi drăcesc – al inversiunii de roluri. Şi al suprimării: de conştiinţe (culpabile, fiindcă aşa decid eu), de destine (eşuate, fiindcă aşa îmi convine mie).
Luaţi de acest val tenebros al lejerităţii pe care libertatea nici n-o revendică în structura ei, am uitat ce este fericirea, ce este bucuria, ce este omenia. În locul şoaptei – urletul. Bestia din noi îşi cere dreptul la cuvânt. Şi-l primeşte cu prisosinţă. Frica – de azi, de mâine, convertită şi susţinută de o lungă panoplie de frisoane (precaritatea locului de muncă, şubrezenia actului educaţional, şubrezirea sistemului sanitar, subminarea rolului autorităţii etc.) – se camuflează sub nenumărate măşti şi tratată cu pantomime mediatice de un nivel pe cât de vulgar pe atât de ispititor în comoditatea noastră demoniacă: un hobby, transformat într-un suport al unei subculturi ale cărei efecte indică cotele unui deşert în viitorul imediat. Prinşi în acest joc funambulesc al resentimentului – un fel de a nu ne mai suporta unii pe alţii –, am uitat că n-avem, dinainte, decât această unică viaţă: de fapt, un mic traseu spre o altă lume despre care nu ştim nimic, ignorând astfel şansele, sărace prin natura lor, de a ne elibera accesul spre ceea ce a mai rămas, înăuntrul nostru, încă nemurdărit, încă nemanipulat. Şi, mai ales, netrăit.
