Cu deschiderea operată de către Obama către Cuba lui Fidel şi, mai nou, a fratelui Raul s-a resetat o confruntare ce-a alimentat şi-a dominat propaganda de peste o jumătate de secol în structurile „ideologice” ale Războiului Rece. Căderea Cortinei de Fier n-a fost, aşa cum prea grăbit s-a crezut, doar dislocarea, cu mâinile şi cu baroasele nemţilor, a funebrului Zid berlinez, ci şi distrugerea, odată cu el, a unei mitologii, cea comuniste, printr-o furibundă campanie ce continuă şi acum, în forme şi în tonalităţi nelipsite de un patos al năstruşniciei.
O jumătate de secol de istorie trăit de jumătatea estică a Europei abandonate, printr-un târg inter partes, dar nu şi inter pares, s-a metamorfozat, în ultimele decenii, într-o materie moartă de analize: un „cadavru” scos din morga revoltelor anti-sistemice din 1989 şi aruncat pe mesele unor laboratoare improvizate ad-hoc pentru autopsiere şi cercetări cu scop neapărat profilactic, ci mai curând revanşard.
Aşa se face că, în furia cu care continuă şi azi campaniile, în mare parte propagandistice şi ele, împotriva unei istorii, cea a Estului comunist, s-a ajuns în punctul în care vidarea de orice conţinut vital plauzibil a acelui segment de timp sfârşeşte prin a schematiza, ori chiar a anula irevocabil, însăşi existenţa câtorva generaţii.
Astfel de reflecţii mi-au fost generate citind, cu ceva timp în urmă, aşadar înaintea gestului de apropiere avansat de Obama şi de conducătorii post-castrişti de la Havana, o relatare dintr-un cotidian italian.
Intitulat „În Cuba aşa ceva nu e cu putinţă”, reportajul respectiv are în centru o cină, într-o localitate din Calabria, la care iau parte două tinere cubaneze: una, căsătorită acolo, cu un italian, cealaltă, Dyanorys Ramos, cu un francez şi locuind la Londra; ambele în exil, ambele disidente, aşadar anti-castriste, ambele cu bunici „fidelişti” şi cu părinţi comunişti, ambele în aşteptarea unei schimbări de regim ca singură circumstanţă de a se întoarce acasă, fiindcă nostalgice după ţara natală.
Ce-şi doresc cel mai mult? Fireşte, libertatea, dreptul la opinie, adică democraţie, accesul la decizii care le privesc propria viaţă şi cea a semenilor… Şi da, internet liber, celulare, televiziune care să nu-ţi spună tot timpul că lumea întreagă a rea şi urâtă şi că doar Cuba face excepţie, dreptul de a te întâlni cu cine doreşti, cubanezi ori străini fără teama că vei fi chemat să dai declaraţii etc. etc. „Mă întorc mâine în Cuba, dacă se schimbă regimul”, declara frumoasa cubaneză de 24 de ani, acum londoneză. Şi totul, absolut totul, se încadrează, până la acest punct, într-o logică elementară.
Până la acest punct, fiindcă, pe neaşteptate, Dyanorsys revine, cam pe la jumătatea cinei petrecute între prieteni vechi şi noi, atunci când declară ritos: „Totuşi, în Londra în aceste clipe poţi chiar să mori de foame şi nimeni nu-ţi sare în ajutor”. Poate, în aceşti ani de criză, e adevărat. Şi totuşi, adaugă ea, în Cuba nu e posibil. Iar dacă la Londra – dar şi la Berlin, ca şi la Bucureşti ori la Craiova, adaug eu – dacă nu ţi-ai plătit factura la apă, mâine nu o mai ai, ca şi la curent, la gaz etc. Cei de la masă rămân puţin uimiţi, pare propagandă „comunistă”, însă nu poate fi vorba, date fiind circumstanţele celor două „fugare”.
În Cuba există „cartela”, revine tânăra cubaneză, dar nu e vorba doar de cea restrictivă, nu neapărat din motive de raţionalizare, ci ca siguranţă a dreptului la hrană; pâine, zahăr, ulei, lapte, ouă, pui, fasole, orez, peşte, făină,cartofi, cafea, produsele pe care le iei în fiecare lună, toate familiile. Sigur, nu e nici pe departe ceea ce ai dori, ce poţi cumpăra la Londra, ori la Paris, dar ai siguranţa zilei, după cum ai siguranţa asistenţei medicale, a instrucţiei gratuite, apoi a unui loc de muncă asigurat, iar exploatarea copiilor prin muncă e pedepsită drastic.
Şi, citind relatarea aceasta, redată fără patimă, fără retorică, cu autenticitatea unei mărturii neideologizate, am revenit la noi, la agresivitatea gratuită cu care ne repezim, nesimţitor de uituci, să anihilăm în bloc acea jumătate de veac în care am fost aruncaţi, dar în care am reuşit nu doar să vieţuim, ci să creştem, să creăm, să construim, să gândim, să visăm. Şi, da, chiar să iubim!
