George Popescu sau un portret în fragmente

0
643

Ultima carte a scriitorului craiovean George Popescu „Radiografii critice în oglinzi retrovizoare” (Ed. Autograf, 2022) este de fapt o culegere de eseuri şi cronici literare publicate de autor, în perioada 1980-2020, în revistele „Ramuri” şi „Mozaic” din Craiova şi „Paradigma”, fondată la Constanţa, de criticul literar şi prozatorul Marin Mincu, materie primă pentru alte detalii. Portofoliul este excepţional. George Popescu, publicist emblematic al Craiovei, intelectual de extracţie rară, de o erudiţie copleşitoare, cu o notabilă carieră didactică universitară (a fost titularul cursului de literatură italiană modernă la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova) autor a peste 30 de cărţi traduse, de la Giovanni Verga, la Umberto Eco, Leonardo Sciacia, Maria Conti, Vittolio Sereni, şi a numeroase volume de poezie şi proză, fascinează în orice demers al său. Evită fără dificultate disputa între preţiozitate şi truism şi îşi oferă plăcerile unui exhibiţionist autobiografic şi stilistic. Nu lipsită de un anumit sens, nedivulgat, este perioada de patru decenii (1980-2020) din care a extras „paginile de critică şi teorie literară” în volumul menţionat. Un sens care impune o observaţie preliminară: după 1990 când percepţia stângii era naturalizată ca abominaţie, George Popescu nu clamează –fără echivoc- nici perenitatea intelectualului de stânga, nici hegemonia celui de dreapta, exercitată acum în mare parte de intelectuali publici de extracţie umanistă, asumaţi peste noapte ca anti-comunişti, legitimaţi printr-un anti-comunism reductibil în varianta lui vulgară, pliaţi pe ideea că de la început comunismul a fost, până la sfârşit, un regim criminal şi ilegitim impus din exterior, împotriva voinţei populare, cu aportul represiunii poliţieneşti. Presimţind, în temeiul lecturilor bogate, că dominaţia necritică a moştenirii culturale interbelice, recuperarea la virgulă a etosului interbelic reacţionar va întâmpina insurmontabile dificultăţi, se va poziţiona aşadar, mai degrabă adecvat, în sensul de a nu lua distanţă de reprezentanţii individuali ai interbelicului. Rezumând activitatea de cronicar literar, înainte şi după 1990, George Popescu îşi propune să probeze echilibrat, prob, deferent şi fără sarcasm, o evadare din complexul actualităţii, culegerea fiind construită pe o generoasă problematică omogenă, încât cronicile au precumpănitor relevanţă culturală, istorică, şi mai puţin critică. N-are vocaţie de procuror moral, nu se leapădă de valorile în care s-a format şi nu doreşte onoruri. Lucru rar, George Popescu scrie bine şi vorbeşte copleşitor de bine, graţie unui aparat bibiografic extrem de aglomerat. Monografiaţi pe larg, deşi poate unii sunt trataţi comprehensiv, din punctul meu de vedere, apar I.D. Sârbu, Al. Piru, Eugen Negrici, Ileana Vulpescu, Paul Anghel, Dumitru Micu, A. E. Baconski, Nicolae Panea, Petre Stoica, Valeriu Râpeanu, Nichita Stănescu, Marian Papahagi, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Tiberiu Iliescu, Dorin Tudoran, Constantin Barbu, Florin Mugur, dar şi alţii, într-o structură şi o coerenţă manifest care nu trădează altceva decât răsfăţul bibiotecii „staţiunea lui de odihnă şi creaţie”, indiferent de anotimp. Îi atribuie undeva, scriitorului Ştefan Vlăduţescu, din Craiova, calificativul de „devorator de cărţi”, parafrazând o rostire a lui Marin Sorescu „ieşirea prin bibliotecă”, dar autorul însuşi procedează identic, sugerând cu discreţie recuperarea unei vocaţii pe cale de dispariţie. George Popescu poartă pe umerii lui firavi o bibliotecă întreagă şi poate nara la nesfârşit la „o petrecere de vorbe” (cum o numea Marin Preda) la care e atât regizor, cât şi actor, încântat de comedie. Respingând complexul izolării provinciale, criticul, poetul şi eseistul George Popescu simte esenţialul din psihologia fiecăruia, cercetând limbajul lui, fiindcă suntem în fond produsul ideilor noastre, vrem nu vrem. Talent portretistic autentic, îl prezintă pe mentorul său prof. univ. Al. Piru astfel „pentru Craiova şi pentru spaţiul oltean în dimensiunea sa culturală mai largă, numele Al. Piru e sinonim cu naşterea şi impunerea filologiei şi a filologismului în această parte de ţară(…) Profesorul a impus aproape miraculos, instituirea, prin arderea mai tuturor etapelor tranzitorii a unui regim universitar autentic, rezistent la tribulaţii şi imixtiuni externe”. Se resimte, în bună măsură, empatia, spiritul de sinteză şi subtilitatea psihologică a autorului faţă de prozatorul şi criticul literar Marin Mincu, un italienist pe care îl moşteneşte (a fost lector la Universităţile din Torino (1974-1978) şi Florenţa (1979-1994)) într-un fel, dacă nu cumva descoperirea este inversă. Mereu cordial, generos, altruist ca nimeni altul, rareori intolerant, poate risipitor cu marile lui disponibilităţi, George Popescu este nu prietenul şi nici ruda mea apropiată, ci fratele meu. Într-un decembrie, cu decenii în urmă, trăgând de o sanie prin Georocul Bratovoieştiului, unde s-a născut, ne amuzam pe zăpadă, confecţionând versuri prozaice. Cu villoniană nostalgie, nu ne putem întreba, acum, decât unde-s vechile ninsori.