Ceea ce ne ne-uneşte!

0
152

mondo-headerLa câteva zile de la Sărbătoarea Naţională, cu declicurile-i de-acum ştiute şi comentate în fel şi chip, regăsesc într-un articol publicat cu exact un an în urmă sub titlul care nu şi-a pierdut, din păcate, nici el actualitatea, Eternul „NOU ÎNCEPUT”, câteva observaţii ce-şi conservă regretabila validitate. Atunci, vremea a fost mult mai prietenoasă, prezenţa masivă ca şi  joia trecută, doar „regia” s-a schimbat neverosimil de inadecvat potenţând în plus un gust al dezbinării ce ne urmăreşte ca un blestem. Mioritic ori pur şi simplu în spiritul unui Isarlîk pe care regretatul I. S. Sîrbu i-l conferise, nemeritat, doar Craiovei maturităţii sale, când acesta era aplicabil întregii geografii autohtone.

Reiau câteva dintre comentariile de mai an (cu speranţa că nu voi fi acuzat de… „plagiat”!).

„A fost, neîndoielnic, acest 1 Decembrie unul din momentele faste ale ultimelor două decenii şi ceva subsumate, cum ştim, unei tranziţii fără orizont. Atestată de media, susţinută de protagoniştii anonimi din rândul participanţilor, împărtăşită, fie şi cu un uşor gust „segregaţionist” şi de lideri politici de toate culorile, frenezia ce i-a animat pe românii ieşiţi masiv în pieţele destinate Sărbătorii Naţionale a surprins pe toată lumea şi, poate tocmai din acest motiv, nevoia identificării unui set de explicaţii pare din cale afară de legitimă.

Judecând la rece, una din explicaţii, poate nu cea mai relevantă, e şi a rămas cea a unei profunde nevoi de normalitate sub semnul instinctului de ieşire naturală din ecuaţia unei confruntări cu un nesăţios apetit al duşmăniei. Şi al urii. Tot atâtea resorturi ale unei prelungite şi nesăţioase dezbinări, acutizată la nivelul instituţiilor fundamentale şi cu concursul formaţiunilor politice angajate într-un război de rutină.

Şi mai notam atunci ceea ce manifestaţia (Parada, etimologic congeneră cu… Parodia) de la Bucureşti a sfârşit prin a-mi reproba cu totul aserţiunea cumva optimistă, avansând atunci  şi „ipoteza unei reacţii localizabilă în zona unui instinct naţional  verificat în istoria naţională şi care explică, chiar şi sub eticheta multor rezerve, o stare circumscrisă miracolului. De parcă la capătul unor lungi şi gregare perioade de sfâşieri între noi, resimţim, sub impulsul unui imperativ organic, nevoia unei retreziri la realitatea vie asfixiată în haloul unei confruntări pe alocuri cu accente de „război civil”.

Tot anul trecut, deşi spectrul nenorocirii de la Colectiv devenise o obsesie copleşitoare, reţineam că „Înainte de distribuiri şi de asumări de merite, parcelate prin tradiţie în contul unor organisme ori persoane, ar fi de preferat să credităm fără rezerve tocmai disponibilitatea sutelor de mii de conaţionali care, fără obişnuitele convocări, au umplut, din proprie iniţiativă, pieţele în care festivităţile s-au desfăşurat cu un remarcabil bun simţ şi o impecabilă ordine.

S-a conturat, astfel, în contrast cu setul de provocări din interior şi din exterior, în chiar momentul unei cotituri a politicii europene şi nu numai, sentimentul că speranţa încă e vie, că resursele de înţelepciune încă nu sunt epuizate şi că, în sfârşit, o naţiune ca şi umanitatea în întregul ei nu şi-au compromis încă îndrituirea regăsirii resorturilor unei reveniri în parametrii normalităţii”.

Concluziile însă au rămas aceleaşi, căci dacă despre o revenire la normalitate este vorba, atunci sintagma aceasta retorică, a unui NOU ÎNCEPUT, e susceptibilă să genereze mai multe îngrijorări decât deschideri spre promisiuni. Mai ales că ea se subsumează unui slogan reiterat periodic în toţi aceşti ani de tranziţie cu fiecare schimbare de guvern şi de Putere. E vorba de acel ALTFEL invocat ritos cu fervoarea unui act magic şi care s-a dovedit o gratuitate sub care aceleaşi năravuri au continuat să germineze, uneori încă şi mai abitir.

Nu încape îndoială că, în sintagma respectivă, ceea ce cu siguranţă se decantează este nevoia de schimbare. Şi aceasta nu mai puţin propagată. Şi nu mai puţin un slogan fără succes. Dar, dincolo de şansele, decretate astăzi mai norocoase decât oricând, mărturisesc că se poate disimula şi unul dintre riscurile cele mai grave ce ne-au bântuit în toţi aceşti ani post-decembrişti. Şi pe care nu mă feresc să-l identific la nivelul unor „reforme”, şi ele invocate imperativ şi propuse cu o agresivă fervoare programatică. Cum ştim, de 27 de ani, s-au promis, angajat şi asumat mai multe reforme decât numărul partidelor politice. Şi totul s-a făcut nu cu intenţia unei schimbări cu impact organic în societate, ci mai curând de dragul de a anula ceea ce au făcut ori au încercat să facă adversarii care-au cedat puterea. De aici, un permanent şi reînnoit, la comandă, scurt-circuit al unei discontinuităţi perdante. De parcă şarada mitului manolian, al Mânăstirii sub zodia blestemului, continuă să ne intrige din firidele unui ethos neprietenos.