28 de ţări membre NATO au cerut, marţi, guvernului şi opoziţiei ucrainene să angajeze cât mai grabnic dialogul şi să lanseze un proces de reformă. „Condamnăm uzitarea excesivă a forţei contra manifestanţilor paşnici” şi „cerem tuturor părţilor să se abţină de la provocări şi violenţe”, se spune în comunicatul comun al miniştrilor de Externe ai ţărilor membre reuniţi la Bruxelles. „Violenţele nu-şi au locul într-un stat modern din Europa”, a subliniat şi secretarul de stat american John Kerry, calificând drept extraordinar „puternicul mesaj proeuropean de susţinere exprimat de manifestanţi”. La Kiev lucrurile rămân tensionate, dar şi neclare. Marţi, premierul ucrainean, Mykola Azarov, a declarat că o delegaţie va merge la Bruxelles şi, în acelaşi timp, o alta se va deplasa la Moscova, în vederea continuării negocierilor pentru încheierea unui Acord de asociere cu UE, respectiv de consolidare a relaţiilor strategice cu Rusia vecină. Declaraţia sună a joc la cacealma. Eventualul dialog cu opoziţia a fost condiţionat de eliberarea accesului spre sediul guvernului şi altor instituţii de stat. Aşa cum deja se ştie, moţiunea de cenzură propusă de trei grupuri parlamentare ale opoziţiei a fost respinsă de Rada (Parlament), unde majoritatea aparţine Partidului Regiunilor, al preşedintelui Viktor Ianukovici. Doar 186 de deputaţi au susţinut textul moţiunii, în timp ce 286 l-au respins. Decizia atestă elocvent că echilibrul de forţe nu este favorabil opoziţiei. În acest timp, şeful statului se află într-o vizită de trei zile în China. În faţa Parlamentului, premierul Mykola Azarov, fără nici o intenţie de a-şi anunţa demisia, a cerut totuşi scuze pentru violenţele comise de poliţişti, care au făcut zeci de răniţi la Kiev, promiţând „tragerea de concluzii ferme” şi „certitudinea unor remanieri în guvern”. Paralela cu „revoluţia portocalie” a devenit inevitabilă. În noiembrie 2004, anunţul victoriei, în turul doi, a preşedintelui Viktor Ianukovici, a provocat ample manifestaţii, susţinându-se ideea de fraudare. Scrutinul a fost anulat, organizându-se un nou vot, soldat cu victoria lui Viktor Iuşcenko. Şase ani mai târziu, a revenit Ianukovici, întrucât predecesorul său nu şi-a ţinut promisiunile de reforme economice şi sociale. O observaţie trebuie făcută: Viktor Ianukovici a învăţat lecţia „revoluţiei portocalii” din 2004, strategia negocierilor accelerând un nou proces electoral, întors împotriva lui. Ucraina este divizată. Generaţiile mai vârstnice opinează spre o apropiere de Rusia (minoritatea rusă reprezintă doar 17,3% din populaţie), oligarhii sunt partizanii status-quo-ului, în timp ce tabăra proeuropeană este un amestec eteroclit de partide liberale, naţionaliste şi tineri. Nu este vorba, aşadar, de o scindare între Vest – favorabil UE – şi Est – pro-rus. Acuzat că „a vândut Ucraina Rusiei”, preşedintelui actual i se atribuie exagerat imaginea unei marionete. Moscova posedă numeroase pârghii de presiune asupra fostului său teritoriu, prin furnizarea de gaze şi importul de produse ucrainene. Când Rusia l-a somat pe Viktor Ianukovici să nu se lase sedus de sirenele europene, preşedintele ucrainean, autoproclamat succesorul său în 2015, n-a făcut altceva decât să se conformeze. Ştiind că va fi judecat pentru bilanţul economic, deloc liniştitor, nu-şi putea permite să piardă susţinerea financiară a Moscovei. La nivelul opoziţiei, paleta revendicărilor s-a extins. Ea cere nu doar căderea guvernului, dar şi eliberarea din închisoare a Iuliei Timoşenko, de care uitase. O bătălie de imagine se duce între liberalul Arseni Iatseniuk, naţionalistul Oleg Tiagnibok, şi boxerul Vitali Klitschko, fiecare dorind alegeri anticipate, fără a fi de acord asupra unui candidat unic. Dar şi aşa ei se pot lăuda că au administrat deja o grea lovitură imaginii lui Viktor Ianukovici.
