Mi se pare de un funebru adevăr etichetarea portretistică pe care i-a făcut-o, ieri, Deutsche Velle lui Traian Băsescu, sub sugestivul, fie şi cu un substrat metonimic, „O Putere de 7 eurocenţi”. În contul adevărului stăruie psihologia sa de necontenit ofuscat, în prestaţii dintre cele mai diverse, dar convergând, aş spune axiomatic, spre aceeaşi stare umorală – ţâfna – declanşată prin automatisme de o spontaneitate ce anulează orice premeditare.
Demult îl suspectez pe Preşedintele Ţării – cu cota sa de provizorat de care Istoria nu-l va ierta – de un substrat reactiv care ţine mai degrabă de acea ţâfnă de periferie (sau, cum am mai spus, de maidan) decât de statura unui am de …stat. Amurgul de mandat, în dreptul căruia s-a cuibărit presiunea suspiciunii de nelegitimitate, pare a-i deregla simţul şi simţurile până în a-i întina o vocaţie, sigur autentică, a şmecheriei câştigătoare în zona târgului de săptămână, defectând-o în direcţia funebrului: a tragicului, chiar.
Ultimele sale „ieşiri” (adevărate probe de purgaţie necontrolată) contra Guvernului, putere şi instituţie într-un stat de drept pe care îl tot evocă revocându-l, îl lasă gol, cu toată neştiinţa unei nudităţi, de caracter înainte de toate, de care dă tot mai des seamă. Subiectivarea funcţiei – instanţierea ego-ului în discursul public de o manieră excesivă – îi dezvăluie slăbiciunile, de mic, debilitat „dictator”, de care expertiza Puterii nu l-a putut vindeca. Acel EU posesiv – semn al unei disfuncţii verificabile, dacă nu chiar atestabile, fixaţii – intră deja, cu şanse, sub incidenţa psihanalizei. Căci supralicitarea Ego-ului e semn al unui proces schizoidal: ceva care începe prin sentimentul unei de-posedări (contestaţia, în cazul de faţă votul masiv persuasiv al demiterii) şi sfârşeşte prin decizia, chiar şi violentă, de re-posesie.
Jucător, cum s-a autoprezentat şi impus, Traian Băsescu este acum victima a ceea ce aş numi neconvenţionalitatea jocului, în litera şi în spiritul în care şi l-a asumat: e ca şi cum ar fi căzut, prizonier de …rasă, într-o capcană pregătită pentru nişte competitori, schimbaţi de el însuşi în inamici debili, aşadar uşor de păcălit şi de învins, dar în care riscă să sfârşească el însuşi.
Cartea pe care joacă, în acest final de partidă, totul şi-a pierdut impedanţa, fiindcă măsluirea e de-acum, la vedere: nu e, întrucât nici n-a fost vreodată, vreun as, ci doar un şeptar prăpădit, care face inutilă orice cale de ieşire şi anulează – încă şi mai grav – toată strategia pariului.
Ceea ce a mai rămas în „joc” este o doar un firav rest din cacealmaua ieşită, în sfârşit, la suprafaţă în toată dimensiunea sa hâdă.
Dincolo însă de grila unei astfel de analize, tragicul – funebrul de care vorbeam – rămâne încă de evaluat. Şi nu-l mai priveşte pe subiectul refractar oricărei terapii, ci angajează, într-un mod cât se poate de direct, social şi politic, o comunitate cât un popor. O Ţară.
