De la demokratura partinică la democraţia străzii

0
120

Iată că ceea ce mecanismul presupus şi pretins democratic n-a reuşit, a reuşit presiunea străzii. Şi e a doua oară când se întâmplă, la noi, în cei 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Învăţămintele, deloc puţine, par a nu avea ecoul scontat în structura mai profundă a societăţii. Şi a sistemului. Unul cu siguranţă bolnav, clădit şi hrănit de un complex de factori subsumaţi întâi de toate unei simptomatologii autosuficiente, în care orgolii întru nimic justificate şi meritate substituie judecăţile absolut necesare, unicele care ar mai putea repune la locul lor reperele la care clasa politică şi instituţiile publice ar mai putea să se raporteze.

Da, e adevărat, în faţa tragediei renaşte spiritul civic şi se reaprinde spiritul unei solidarităţi altminteri aţipite lungi şi tenebroase perioade de timp.

Da, e adevărat, clasa politică în întregul ei apare, azi ca şi ieri, într-o vizibilă şi recuzabilă continuitate, aproape definitiv compromisă. Şi e straniu că un adevăr atât de evident ajunge să fie recunoscut abia într-un al doisprezecelea ceas şi, mai ales, mai totdeauna urmare a unei tragedii în care pierderea de vieţi omeneşti face diferenţa. O diferenţă specifică, spre a spune astfel, câtă vreme precaritatea e o stare de fapt, câtă vreme ceas de ceas mor oameni, se sting vieţi tinere, dispar, într-un anonimat nemeritat, generaţii de bătrâni al căror sacrificiu pentru o viaţă mai bună în societatea care-i uită şi care-i ignoră e lipsit chiar şi de elementarul drept la recunoaştere.

Să fie acesta ceva care intră în misterioasă dinamică a unei comunităţi, a unei naţiuni, ori chiar a bietului individ trezit, brusc, în târziul clipei care nu mai are răbdare? Greu de crezut. E vorba mai curând de o lentoare prin care ne suspendăm ori ne amânăm reacţiile: de apărare în faţa unei indiferenţe a Puterii, oricare ar fi aceasta, faţă de propriile noastre nevoi.

Marţi seara, în Bucureşti, ca şi în alte oraşe ale Ţării, strada s-a mobilizat, paşnic, civilizat, dar decis. Să nu se uite însă că nu-i deloc, aşa cum se spune în mod curent şi cum se crede, vreo noutate în spectrul politicii din aceşti ani, de la noi şi de aproape oriunde. Mişcări populare s-au consumat în Spania, cu trei ani în urmă, în Grecia anul trecut, în Italia tot din aceşti ultimi ani. Peste tot, rezultatele nu s-au ridicat nici pe departe la nivelul aşteptărilor. În Spania, rezistenţa politicii (corecte) tradiţionale s-a dovedit cu mult mai mare decât s-a crezut. În Grecia, noile forţe politice au fost obligate, de realităţi mai perverse decât păreau şi de contexte globale, să se modeleze, reducând ori anulând entuziasme şi compromiţând speranţe.

S-a cerut marţi seara pe arterele Capitalei un lucru pe cât de judicios şi absolut necesar pe atât de marcat de o ambiguitate la care puţini sunt dispuşi să reflecteze: resetarea clasei politice. Ea nu poate veni din afara clasei politice înseşi, ci numai prin voinţa şi determinarea acesteia. Alternativa înseamnă anarhie. Iar partidele politice n-au dat semne şi probe în toţi aceşti ani că ar fi dispuse să se supună unor teste de resetare. O democraţie participativă, clamată şi ea în pieţe, nu depăşeşte orizontul unei utopii. Şi cum ai putea spera la igienizarea acestei clase politice când ea e în mare parte construită şi întreţinută pe principii de gaşcă, de coterii, de cumetrii şi toate acestea într-un dispreţ aproape generalizat al oricăror principii de merit.

Ciudat mi se pare, printre altele, recuzarea unora dintre politicieni din tabăra clasei politice. Cine nu-şi aduce aminte cum Băsescu, pe cai mari, arunca verdicte otrăvitoare către clasa politică de parcă el însuşi ar fi provenit de pe la vreo… mănăstire. Ieri, acelaşi discurs îl debita acea caricatură de Ioana d’Arc de Ferentari, Monica Macovei, care, într-un interviu se extirpa cu o tristă voioşie din aceeaşi clasă politică. De parcă şi ea ajunsese parlamentară, apoi ministru prin osârdia unui grup de chiromanţie de pe la periferia Bucureştiului. Şi îmi pare că nici Klaus Johannis nu s-a situat, în aceste zile, departe de o astfel de caraghioasă poziţionare, atunci când se autospenda deasupra aceleiaşi clase politice de parcă nu prin mijlocirea şi prin târguirea cu o parte a acesteia a acces la funcţia supremă în stat.

Morala e una singura: dacă sistemul e precar, corupt, incapabil, drept pentru care simţit imboldul de a ne simţi cu toţii vinovaţi (iar acest adevăr a traversat întreaga societate în aceste ultime zile), atunci mai nimerit ar fi ca resetarea solicitată să ne cuprindă pe toţi. Cât despre partide, mă îndoiesc că vechii „talibani”, consideraţi ca destinaţi acestei profesiuni asimilate unei alte vechi „meserii”, ar fi vreunul dispus să se dea la o parte. Privindu-i, pe rând, cum prin studiouri tv., şi ei se sustrag categoriei pe care nu ostenesc s-o critice, ajunge spre a atrage atenţia că între demokratura de partid şi democraţia străzii trebuie identificat ceva care să permită cu adevărat singura resetare de succes nu doar clasei politice, ci a societăţii în ansamblul ei.