Într-un exerciţiu de imaginaţie pe care îl fac uneori, deocamdată în glumă, mă văd la o vârstă având agerimea minţii şi a gestului mamei mele, căldura vorbei, răbdarea şi bunătatea bunicilor. Şi cât mi-ar plăcea un umor și un spirit viu, curios, ca al lui Gabriel Bratu! „Noutăţi ai?” mă întreabă, invariabil, la orice discuţie telefonică, moment în care mintea-mi face un salt rapid înapoia zilei, căutând… Şi se îndârjește în căutare mai cu seamă atunci când la aceeaşi scurtă chestionare fusesem supusă de domnul Bratu şi ieri, şi alaltăieri… Dacă am apucat să îngăim „N-am…”, s-a stârnit! „Păi ce gazetar eşti tu, ha?” Ce să-i mai răspund… I-aş spune doar că unul cel puţin norocos, de vreme ce nu numai că am avut posibilitatea să-l cunosc, ci, mai mult, să mă pot bucura, de atâta timp, de prietenia domniei sale.
La fel se consideră, cu siguranţă, şi mare parte din cei care, luni seara, au participat la vernisajul expoziţiei personale de caricatură semnate Gabriel Bratu, de la Galeria „ARTA”. O expoziție prilejuită de împlinirea a 80 de ani de viață ai artistului – chiar astăzi, 5 noiembrie – şi intitulată „Off-uri”, la fel ca rubrica la care, zi de zi, Gabriel Bratu publică o caricatură în cotidianul „Cuvântul Libertăţii”. Asta după ce, anterior, a avut o îndelungată colaborare cu „Înainte”, stabilind, astfel, recordul de 66 de ani de caricatură de presă la acelaşi ziar…
80 de ani l-au găsit, aşadar, pe Gabriel Bratu înconjurat de prieteni şi de… propriile-i lucrări. 50 la număr, caricaturile expuse au în prim plan un moralist autentic al lumii de azi: pe Popescu, personajul care „mustră, trage de mânecă, bate obrazul, arată cu degetul…”. Muzeul de Artă – organizator al evenimentului de luni seara, împreună cu Filiala Craiova a Uniunii Artiștilor Plastici din România –, cotidianul „Cuvântul Libertății”, Radio Oltenia şi revista de cultură şi educaţie „Lamura” i-au oferit artistului, cu acest prilej, câte o diplomă, semn al respectului și aprecierii pe care i le poartă.
Privindu-l pe domnul Bratu, între toți acești prieteni dragi, de pe simeze și din viața de zi cu zi, pare-mi-se că îl ştiu de când lumea şi că acest spirit viu, curios al domniei sale ne va însoţi pe toţi cât lumea. Păşeşte agale pe stradă ori se mişcă prudent prin camera-i ticsită cu cărţi, tablouri şi fotografii. Îmi surprinde cu coada ochiului zâmbetul răbdător şi se încruntă, zicându-mi: „Te văd eu la 80 de ani!”. Cât mi-aş dori… Poate chiar voi fi ca în exercițiul meu de imaginație! La mulţi, cât mai mulţi ani, maestre!
– „Vârsta nu înseamnă cât de bătrân eşti, ci cât de bătrân te simţi”, spunea Gabriel Garcia Marquez. Împliniţi 80 de ani, dar… cât de bătrân vă simțiți, domnule Gabriel Bratu?
– Of, nu-mi mai amintiţi de vârstă că mă întristez! Nici nu-mi vine să cred că sunt 80 de ani, mă sperie cifra asta, aproape că nu-mi dau seama că este vârsta mea! În afară de faptul că am nişte oase pe care le simt ori de câte ori se întunecă cerul, în rest parcă nici n-a trecut atâta vreme. Încă îmi place tot ce este frumos, încă mănânc orice (în special îngheţată, indiferent de anotimp!), încă lucrez zi de zi şi sunt prezent în ziarul dumneavoastră şi însă sunt prezent în saloanele de umor – fie ca expozant, fie ca membru al juriului – şi încă organizez Salonul Internaţional de Caricatură „N. Petrescu-Găină” de la Craiova.
– Medicii ne spun că secretul longevităţii stă în lucruri evidente, precum o alimentaţie sănătoasă, un stil de viaţă activ şi un trai lipsit de vicii. Şi totuşi… Cel mai în vârstă om din Europa, britanicul Henry Allingham, care în urmă cu doar câteva zile a împlinit 112 ani, spune că îşi datorează longevitatea „ţigărilor, whisky-ului și femeilor foarte, foarte libertine”. Cea mai în vârstă persoană care a trăit vreodată, conform actelor de naștere autentice (122 de ani și 164 de zile!) – Jeanne Louise Calment, din Franţa – a fost întotdeauna de părere că longevitatea sa se datorează momentelor petrecute râzând. Teoria lui Radu Beligan – care pe 14 decembrie a.c. va împlini 96 de ani și care anul trecut a fost inclus în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru – este că longevitatea se datorează actului iubirii. Dorindu-vă sincer să depășiți oricare din aceste vârste, vă întreb: care e, totuşi, secretul?
– Într-adevăr, râsul întinereşte, iar „treaba” te menţine. Domnul Beligan are dreptate, la 96 de ani uite că-l vedem jucând (săptămâna viitoare are spectacol chiar la Craiova!) şi pe scenă abia i se vede vârsta pe care o are. E normal să doresc să fiu de-aici înainte, încă mulţi ani, aşa cum sunt acum, pentru că vreau să fac în continuare ce fac acum. Dacă am noroc…
Secretul este „să nu tragi pe dreapta”, cum se spune, să mergi înainte, să fii mereu activ, să ai mereu ce face, să te gândeşti încă de azi ce o să faci mâine, să fii în permanenţă „în priză”. Dacă te opreşti, urmează oprirea definitivă…
– Există trei categorii de oameni… citeam undeva: cei ce își povestesc viața, cei ce n-o povestesc și cei ce n-au ce povesti. Din ultima sigur nu faceți parte! Dacă o acceptați pe prima, aş îndrăzni să vă întreb… cum a fost viaţa dvs. în cei 80 de ani?
– Cei 80 de ani au fost „plini” şi, cu toate că aş fi putut să fac mai multe, socotesc că am făcut totuşi ceva. Mi-am început „cariera” pe la 4-5 ani desenând pe pereţii casei cu cărbunele luat din fierul de călcat al mamei mele. Au fost „opere” bine plătite… Cu niscai nuiele! La 10 ani am devenit „proprietar, director şi redactor” al – hai să-i zicem gazetei – „Gura mahalalei”, ziar scris şi desenat de mine şi bătut la maşină tot de subsemnatul, pe două pagini de hârtie de cerere, şi care a apărut pentru că fusesem bănuit că am furat gutuile vecinului nostru, gutui pe care le furase „rivalul” meu, la care se uita Dora, cea care-mi frânsese inima… M-am răzbunat scoţând „ziarul” acela, din care au apărut două numere. La 13 ani deveneam corespondentul „Jurnalului copiilor”, care apărea la Bucureşti, ca apoi să devin corespondentul ziarului „Sportul popular”, care apărea tot în capitală. Am avut ideea – şi cei de la organizaţia „Sportul popular” din Craiova m-au ajutat – şi am făcut în Craiova „Campionatul desculţilor” la fotbal. Au fost patru serii cu câte opt echipe.
În anul 1948 am îndrăznit să merg la ziarul „Înainte” din Craiova, cu o caricatură. M-a întâmpinat un „tovarăş”, care m-a făcut să-mi de lacrimile întrebându-mă: „Tu ai făcut-o, bă, ţâcă, sau tac-tu?”. A doua zi eram cel mai fericit om din lume: apăruse în ziar caricatura!. Peste trei zile am fost chemat la secretariatul şcolii – eram elev al Colegiului „Carol” – şi acolo mă aştepta un alt „tovarăş” (am aflat că este secretarul de redacţie al ziarului), care mi-a cerut „marfă”. De-atunci şi până acum – sunt 66 de ani! –, la acelaşi ziar, azi „Cuvântul Libertăţii”, dau „marfă”.
În anul 1951 am fost „încununat”: am fost premiat la Concursul Naţional de caricatură organizat de revista „Urzica”, iar în 1955 la concursul pe ţară organizat de ziarul „Informaţia Bucureştiului”. Mai bine de 45 de ani am fost colaboratorul radioului craiovean, având, către final, emisiunile săptămânale „Oameni care nu trebuie uitaţi” şi „Civica”, iar ceva timp, încă de la începuturile televiziunii craiovene, având emisiunile săptămânale „Orele cetăţii” şi „Şcoala bărbaţilor”. Am publicat în multe ziare, reviste şi almanahuri, fie caricatură, fie cronică, fie articole diverse. Am participat la peste 120 de expoziţii internaţionale şi la peste 250 de saloane naţionale de caricatură – ultimul fiind anul acesta, în septembrie, la Galeria „Orizont” din Bucureşti. Am avut peste 25 de expoziţii personale, fie în Craiova, fie în alte localităţi din ţară, culminând cu cele de la Aalborg din Danemarca şi Toronto din Canada.
Am apărut în albumul „Caricaturişti români” editat la Moscova, alături de Taru, Cik, Damadian, Nell Cobar, Benedict Gănescu, Titi Negrea şi alţi titani ai caricaturii noastre. Am apărut în revistele „Witty World”, care este editată la Los Angeles, şi „Eulenspiegel”, care apărea în Germania. Sunt prezent în „The Cartoon and Olimpic Book” la Londra, în „Who’s Who” şi în albumul „Caricaturiştii români ai secolului XX”. Am fost premiat în anul 1980 pentru ilustraţia la volumul „Meserii, meserii”, apărut la Editura „Facla” din Timişoara, am ilustrat peste 30 de cărţi apărute la editurile „Scrisul Românesc”, „Sport-Turism”, „Facla” şi Editura Tineretului şi am realizat peste o mie de coperte. Am obţinut multe premii la saloanele de caricatură, amintind aici Marele Premiu la Gura Humorului, Premiul I la „Mărul de Aur”, la Caransebeş şi Alba Iulia.
Am devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi sunt vicepreşedintele Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România. Deci, pot spune că am făcut ceva în aceşti 80 de ani, nu-i aşa?
– Aţi lucrat 45 de ani la Casa Creaţiei Populare şi la Editura „Scrisul Românesc”, timp în care aţi cunoscut o mulţime de oameni de renume: Maria Tănase şi Ioana Radu, Tudor Arghezi şi Mihail Drumeş, Corneliu Baba şi Sabin Bălaşa, Marin Sorescu şi Amza Pellea, şi mulţi, mulţi alţii. Ne puteţi istorisi măcar două-trei împrejurări mai deosebite în care paşii vi s-au intersectat cu ai acestora?
– Mă pot lăuda că am lucrat în două instituţii care mi-au fost tare dragi, în care pot spune că m-am dăruit cu toată fiinţa mea, pentru că mi-a plăcut ce făceam acolo, la Casa Regională a Creaţiei Populare şi la Editura „Scrisul Românesc”. Hai să mă laud un pic şi să vă spun că am înfiinţat prima galerie de artă a amatorilor – Galeria „Cromatic” –, am avut primul cerc sătesc de artă naivă şi primul cerc sătesc de film, iar o parte din artiştii amatori de-atunci sunt astăzi nume cu renume în arta românească şi nu numai.
Mă mai mândresc cu faptul că am cunoscut o mulţime de OAMENI, că le-am fost în preajmă şi am învăţat multe de la dânşii. Am fost „martorul” apariţiei multor nume care astăzi sunt NUME în arta românească. Cu Amza Pellea şi cu Sabin Bălaşa mă ştiam din liceu şi am fost alături până când… n-au mai fost. Cu Marin Sorescu mă ştiam de la începuturile lui şi l-am văzut lăcrimând la o seară de poezie unde, atunci când a început să citească versurile „Trebuia să poarte un nume”, toată sala a început să recite alături de el. Şi iar mă laud pentru că eu am fost cel care l-a propus la Studioul „Animafilm” redactor-şef.
Cu Doamna Maria – Maria Tănase – am fost, să zic aşa, bun amic, de multe ori fiindu-i în preajmă la diverse „întâmplări”. Şi, ca semn al preţuirii, am fost unul dintre cei care au iniţiat festivalul de muzică populară ce-i poartă numele. Vreau să amintesc aici spusele coanei Ioana Radu la prima ediţie, în 1969, a festivalului: „Bratule, când o să mor, dacă-mi faceţi şi mie festival, la Minerva să mi-l faceţi, pentru că acolo eu m-am născut!”. Şi i-am făcut festival. Şi la Minerva l-am făcut! Era o bucurie să-l vezi pe Bebe Oprea cu taraful său, îmbrăcaţi în negru şi purtând papion. Era o bucurie să le asculţi pe Corina Chiriac sau Daniela Vlădescu cântând romanţele coanei Ioana şi să-i vezi pe Ilinca Tomoroveanu şi Traian Stănescu prezentând programul.
Odată, eram cu Doamna Maria şi cu Fărâmiţă Lambru la Debarcader, în parcul nostru, într-o seară splendidă de vară. Debarcaderul era arhiplin. Printre mese mergea un bătrânel cu o chitară, cântând romanţe. Ajungând în dreptul mesei noastre, s-a oprit din cântat şi a făcut o plecăciune în faţa Doamnei Maria. „De ce nu mai cânţi?”, l-a întrebat dânsa. „Pentru că, Doamnă, în faţa dumneavoastră glasul meu ar suna a doagă”, i-a răspuns bătrânul. Doamna Maria l-a sărutat pe obraz şi i-a dat o sută de lei. Spectacolul era magnific, toţi cei de la mesele Debarcaderului erau în picioare şi aplaudau, iar Fărâmiţă Lambru plângea în hohote…
Altădată, mergând la Bucureşti cu maşina editurii la care lucram, mi-a spus Ion Cetăţeanu să trec pe la Amza Pellea şi să-l întreb când poate veni la Craiova, pentru că vrea primul secretar să discute cu el. Ajungând în Bucureşti, am mers direct la Amza acasă, iar el mi-a spus că poate merge chiar în ziua aceea, pentru că apoi începea filmările nu ştiu unde. La prânz am fost şi l-am luat de la teatru, unde avusese o repetiţie, şi am plecat spre Craiova. La Piteşti am oprit să mâncăm la restaurantul „Muntenia”. Alături era un platou pentru parcările hotelului. Când am terminat masa şi am ieşit, platoul era ocupat de aproape o sută de persoane, care, văzându-l pe Amza, au început să aplaude. Din mulţime a ieşit un domn în vârstă, care a spus: „Domnule Amza, daţi-mi voie să vă sărut mâna, pentru că prin Decebalul şi Mihai Viteazul dumneavoastră ne-aţi amintit că suntem români!”. Până la Craiova, Amza n-a mai scos un cuvânt. A doua zi era numit directorul Naţionalului craiovean.
– Aţi trecut, de-a lungul timpului, printr-o mulţime de situaţii mai plăcute şi mai puţin plăcute şi numai eu ştiu câtă bucurie am în suflet când vă aud povestind despre oameni şi întâmplări de altădată… Care au fost pentru dvs. principalele valori pe care le-aţi respectat cu orice preţ şi orice risc şi după care v-aţi ghidat în tumultul existenţial?
– Am respectat în primul rând țara și adevărații ei oameni, i-am respectat pe cei care au fost înaintea noastră și i-au dus faima, așa cum îi respect pe cei care ne duc astăzi faima. Când zic faimă, mă refer la lucrurile bune, la lucrurile frumoase, pentru că alt fel de faimă ne-au dus unii astăzi. I-am respectat pe cei mai în vârstă decât mine şi am căutat să iau de la ei ce este bun, am căutat să le calc pe urme. N-am făcut rabat, cum se spune, la unele lucruri, riscând să-mi fac duşmani, şi m-am ferit de compromisuri. Tata mi-a zis odată o vorbă – atunci când i-am luat butonii de la cămaşă şi nu i-am spus: „Să nu furi”. Şi m-am ţinut de vorba lui.
Am avut situaţii neplăcute de care mă feresc să îmi amintesc: moartea părinţilor mei, a soţiei mele, a multor rude şi a multor prieteni şi colegi. Sunt momente ce nu pot fi uitate şi, chiar dacă şi astăzi dor, încă le am mereu în suflet. Am avut şi situaţii plăcute, care mi-au rămas şi de care mi-aduc aminte cu drag oricând.
– Dar pe prietenie cât de mare valoare ați pus în viață? Și cine v-au fost, de fapt, cei mai buni prieteni?
– Prietenia este pentru mine lucrul cel mai de preţ. Să ştii că te poţi baza pe cineva, să ştii că ai lângă tine orişicând un sprijin este mare lucru! Şi adevăraţii prieteni îşi au valoarea lor şi locul lor în sufletul tău. Cu Gregorian, chiar dacă trec câteva zile şi nu ne vedem, vorbesc zilnic la telefon, Teofil Popescu (cu ceva ani în urmă a fost redactorul ziarului dumneavoastră) este omul cu care mă sfătuiesc, cel care îmi spune cum şi ce trebuie să facem ca să fie bine, Bohoreanu şi Neicu de ani buni parcă-mi sunt din familie. Mă doare sufletul că nu-i mai am alături pe Benedict Gănescu, pe Adrian Petringenaru, pe Sabin Bălaşa, pe Amza Pellea, pe Petre Dragu, pe Sabi Domozină sau pe Florin Rogneanu…
– V-aţi împrietenit încă foarte devreme cu caricatura. De la primele desene pe pereţii casei şi momentul 1948 când, elev al Colegiului „Carol I” fiind, treceaţi cu sfială pragul ziarului „Înainte” – azi „Cuvântul Libertăţii” –, care vă publica prima caricatură în presa românească, aţi ajuns să vă dedicaţi întrutotul acestei arte. Într-un interviu pe care mi-l acordaţi în urmă cu exact 10 ani, întrebându-vă dacă vă gândiţi la o expoziţie retrospectivă, declaraţi: «Eu mă consider încă o „tânără speranţă” a caricaturii româneşti!». Astăzi ce mai credeţi despre asta, domnule Bratu?
– Să ştiţi că şi astăzi, la cei 80 de ani, mă consider tot „o tânără speranţă a caricaturii româneşti”! Încă n-am spus ce aveam de spus şi-n fiecare zi mă străduiesc să-mi îmbunătăţesc stilul, să-mi îmbogăţesc ideile. Numai aşa te poţi menţine, numai aşa poţi rămâne în atenţia celor din jurul tău. Expoziţie retrospectivă? Să fim serioşi, încă n-am ajuns la vârsta retrospectivelor, mai am până atunci!
– N-aţi lăsat niciodată creionul jos din mână şi îmi doresc nici să n-o faceţi vreodată! Au trecut peste 65 de ani de când colaboraţi la acelaşi ziar, în care zilnic vă apare o caricatură la rubrica „OFF-uri”. Ce v-a determinat să rămâneţi constant, să vreţi să fiţi tipărit atâta vreme pe aceeaşi hârtie tipografică?
– Am senzaţia că dacă las creionul din mână sunt terminat! Regretatul maestru Corneliu Baba îmi spunea. „O zi dacă nu-ţi faci meseria, te lasă baltă!”. Şi aşa este. Pe mine „Off-urile” astea zilnice mă ţin… Norocul meu este că subiectele sunt cu duiumul. Aştept ziua aia când n-o să mai am subiecte, când toate vor fi aşa cum trebuie să fie…
Am rămas aici în primul rând pentru că n-am plecat din urbea asta şi nu mi-a plăcut să bat pe la porţile altora, mai ales că aci avusesem începuturile, aci îmi făcusem prieteni, aci erau oameni pe care-i ştiam demult şi-i ştiam bine. Când au apărut mai multe gazete în urbea noastră, au vrut să le fiu alături, punându-mi condiţia să renunţ la vechii mei camarazi – pot spune –, la ziarul la care „trebăluiam” de-atâta vreme. N-am putut. Nu puteam să zic „salut, bă” celor care le-am fost și mi-au fost alături atâta timp. Și iată-mă astăzi tot aici…
– Ca o curiozitate a mea, a cititorilor noștri de zi cu zi şi poate a multora care vă cunosc şi râd – sau măcar zâmbesc – la caricaturile dvs.: când şi cum a prins contur expresivul chip al lui Popescu, personajul care „taxează”, cu umor şi ironie, toate stângăciile dintr-o lume… de râsu’-plânsu’?
– Maestrul Eugen Taru spunea: „Dacă la caricaturile mele privitorul zâmbeşte, sunt mulţumit”. La fel spun şi eu şi sunt încântat la culme când primesc telefoane fie de la cineva care-mi spune că i-a plăcut ce am făcut, fie de la cineva care mă înjură că m-am luat de ceva sau de cineva. Popescu al meu zilnic are ceva de spus şi, zic eu, o spune cu curaj.
Popescu a apărut de-odată. Dacă I.L. Caragiale l-a avut pe Mitică şi bancurile la modă, pe Bulă, am zis să-l am şi eu pe Popescu. Popescu este cel mai cunoscut nume românesc şi de-aceea l-am luat ca „reprezentant” al celor din jurul meu. El fiind acela care face… făcăturile semenilor noştri. Popescu s-a împământenit şi să ştiţi că sunt foarte mulţi dintre cunoscuţii mei care-mi zic… Popescu!
– Din afară, pentru un admirator al acestei arte, caricatura pare că presupune, dincolo de talent, participare 100% la viaţa societăţii şi, pe de altă parte, un bun simţ al echilibrului. Cât de greu este să construieşti caricaturi, în general, şi într-o lume din ce în ce mai… caricaturală, ca cea de azi, în special?
– Pentru a face caricatură trebuie, în primul rând, să ai idei, să spui într-un desen sau doar în câteva cuvinte ceva ce-ar trebui să scrii pe câteva pagini şi să aibă şi niscai umor. În al doilea rând, trebuie să ştii să „poceşti” personajul, să-l faci altfel decât atunci când realizezi un portret, care e musai să semene cu modelul. Trebuie ca şi desenul să provoace măcar zâmbetul…
– Dacă ar fi să vă conturaţi propria caricatură, ce aţi accentua şi ce trăsături aţi… trece cu vederea?
– Să-mi fac propria caricatură? Nu mai este nevoie, pentru că sunt o caricatură! Aşezaţi-mă lângă Alain Delon şi vă convingeţi de spusele mele! Ar fi prea multe de trecut cu vederea ca să arăt aşa cum ar trebui să arăt…
– Ştiu că rare sunt zilele în care să n-aveţi alături creionul şi tuşul şi să nu-l inspiraţi pe Popescu cu o altă replică. Totuşi… ce cărţi mai citiţi, ce filme mai priviţi, cu ce oameni vă mai întâlniţi după-amiaza la o cafea sau la un pahar… de vorbă?
– Când îmi fac timp, mai pun mâna şi pe o carte, mi-a plăcut să citesc. Ultima carte pe care am citit-o a fost a regretatului Ştefan Andrei. La filme să ştiţi că mă uit mereu: nu-mi scapă nici un film poliţist şi-mi place să revăd filmele amicului Saizescu sau „BD”-urile, pentru că mai vreau să râd şi eu din când în când. De vorbit, vorbesc mereu cu amicii, fie la telefon, fie la un pahar… de ţuică!
– Vă place la fel de mult să ieşiţi în urbe, chiar dacă în ultima vreme o faceţi mai rar… Vă e dragă Craiova, ştiu. „E viaţa mea, e dragostea mea!”, îmi mărturiseaţi în acelaşi interviu din 2004. În Craiova de astăzi, atât cât putem – şi nu suficient, e adevărat – refacem clădiri, reconstituim spaţii ale memoriei, evocăm spirite, omagiem personalităţi… Ce vi se pare însă iremediabil pierdut din Craiova veche, din lumea de odinioară a acestei urbe?
– Dacă urbea mi-e dragă? E viaţa mea. O spun mereu: n-am fost în stare să plec de-aici, oferindu-mi-se şi-n străinătate, şi-n ţară posibilitatea. Nu m-am dezlipit de Craiova mea decât atunci când am fost în armată şi când am fost la facultate. Spuneţi că evocăm spirite, personalităţi… N-o facem aşa cum ar trebui, aşa cum o merită… Plăcile memoriale de pe casa Ioanei Radu, a lui Jean Negulescu şi a şcolii lui Ion Antonescu au fost date jos, n-avem o statuie a lui Mircea cel Bătrân, cu toate că Rovinele lui aci sunt, în marginea Craiovei. N-avem un bust la Ioanei Radu sau al lui Corneliu Baba, craiovean de origine şi singurul pictor membru al mai multor academii din lume. S-au împlinit o sută de ani de la moartea lui Emil Gârleanu, fostul director al Teatrului craiovean, şi nu s-a scos o vorbă… Cum nu se mai vorbește nici de Sabin Bălașa și… Doamne, câte ar mai fi!
Craiova, în primul rând, și-a pierdut personalitatea pe care o avea odată. Era un oraş total diferit de celelalte oraşe ale ţării. Cu felul în care arăta atunci, cu construcţiile sale diverse, de la căsuţele cu prăvălioarele lor la palatele de invidiat, cu lumea care era. Atunci era o altfel de lume, respectul faţă de cel de-alături era în primul plan. Când intrai într-o prăvălie pentru niscai cumpărături te simţeai cu adevărat client, acum…
Să ştiţi că nu exagerez când spun că am avut în urbea noastră cel mai frumos şi cel mai impozant monument din ţară, „Asta-i muzica ce-mi place”. Era vorba că o să fie refăcut, dar… Dar a fost dat jos şi monumentul aflat pe acelaşi loc, operă semnată de un mare artist român, Ion Irimescu. Pe unde o zace aruncat… Dumnezeu ştie! De ce a fost luat de-acolo iarăşi nu ştiu. Şi aşa stăm prost cu monumentele şi, dacă le înlăturăm şi pe cele existente, unde o să ajungem? Apoi, Craiova era un oraş verde. Întrebaţi, vă rog, câţi copaci au fost plantaţi în ultimii 25 de ani. Nu mai zic nimic de educaţia unor concetăţeni care aruncă orice pe oriunde şi fac din urbe ladă de gunoi. Aş vrea să aud că poliţia a amendat usturător câteva zeci de cetăţeni care au aruncat pe stradă ce nu le-a mai trebuit!
– Cum vi se pare că mai stăm astăzi cu cultura? Cum mai stăm cu umorul, care, se spune, împreună cu ironia sunt apanajul oamenilor inteligenţi?
– Cultură să știți că nu înseamnă să faci din când în când o serbare. L-am avut profesor de Limba română, încă din clasa întâi de liceu, pe domnul Ion D. Lăudat, care chiar la primul curs ne-a spus că cine ora viitoare nu ştie o poezie de Coşbuc nu intră în clasă. Au urmat Vlahuţă, Macedonski… Întrebaţi astăzi elevii la o şcoală cine sunt aceştia… Am văzut la televizor, la Alexandria, pe stradă, fiind întrebaţi cine a fost Marin Preda, că n-au ştiut să răspundă. La o altă emisiune cineva ne spunea că Arghezi a fost cel mai mare poet comunist. Poftim cultură! Dar ce să mai vorbim, când chiar fostul director al Institutului Cultural Român ne spunea că „a venit vremea să scoatem hoitul din debara, că pute”, „hoitul” fiind Eminescu. Când am fost prima oară în Rusia, ne-au dus întâi la mormintele lui Puşkin şi Esenin, unde trei-patru tineri ne-au recitat din poeziile lor. La noi, astăzi, aţi mai auzit la radio sau la televizor vreo poezie?
Cât despre umor… râdem astăzi din ce în ce mai puţin. Nu se mai face umor ca altădată. Nu avem o revistă de umor şi amintesc aici spusele caricaturistului Tavi Bour: «Rău cu rău, dar mai rău fără „Urzica”». Umorul pe care-l vedem la televizor e jalnic. Nu mai avem oameni care să scrie umor în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu mai avem interpreți de umor. Unde sunt Vasiliu-Birlic, Toma Caragiu, Ştefan Bănică, Jean Constantin, Puiu Călinescu, Nicu Constantin? Ei au plecat şi uite că nimeni n-a putut să le ia locul. Păcat, mare păcat… Păcat că punem punct unui capitol numit umor, care ne ţinea, care ne era necesar…
– Domnule Gabriel Bratu, dacă un regizor nemaivăzut şi nemaiauzit până acum v-ar spune mâine „Stop şi de la capăt!”, cu ce aţi începe?
– Aflaţi, stimată şi mult apreciată doamnă, că dacă astăzi cineva mi-ar spune „Stop şi de la capăt”, m-aş apuca de făcut… caricatură! Şi aş veni la ziarul dumneavoastră să vă întreb dacă pot să fac nişte „OFF-uri”…
Emilian Ştefârţă, managerul Muzeului de Artă din Craiova:
«Eu văd în maestrul Gabriel Bratu un mare portretist. Pentru că ne recunoaştem cu toţii în desenele sale: alegători şi candidaţi, intelectuali şi analfabeţi, elevi şi dascăli, pacienţi şi medici, poliţişti şi delicvenţi, judecători şi împricinaţi… El mustră, trage de mânecă, bate obrazul, arată cu degetul, trece adânc de aparenţe, precum Diogene, de zeci şi zeci de ani, caută cu opaiţul prin lume omul adevărat. Sănătos în gândire, are totuşi o boală. Are boală pe hoţi, pe panglicari, pe curve, pe semidocţi, pe chiulangii, pe cabotini, pe arivişti, pe carierişti, pe intriganţi… Într-un cuvânt, are boală pe tot ce este putred, cangrenat, degenerat în oameni, în societate şi, la urma urmei, în cetate. De „Una pe zi” au avut nevoie părinţii noştri, avem nevoie noi şi cu siguranţă vor avea nevoie şi copiii noştri. Să-l ţină Dumnezeu sănătos mulţi, mulţi ani, pentru sănătatea noastră!».
Mircea Canţăr, redactor-șef al cotidianului „Cuvântul Libertății”:
«Gabi Bratu pentru mine este nu numai un grafician recunoscut pe plan naţional şi internaţional, este şi un prieten statornic al publicaţiei la care lucrez, cum a fost şi al celei la care am lucrat. Gabi Bratu pentru mine este şi un intelectual rafinat al urbei. Uneori, fiindcă nu mă pricep la linie şi la punct, îmi dau seama că Gabi Bratu vede acolo unde noi nu vedem, uneori „forează” acolo unde nouă nici nu ne trece prin minte… Cred că Gabi Bratu duce pe umeri o istorie încărcată a Craiovei de alaltăieri, de ieri şi de astăzi. Pentru excelenta colaborare pe care a avut-o de-a lungul timpului cu publicaţiile la care am lucrat şi lucrez, îi înmânez o Diplomă de Excelență, îi doresc sănătate şi îl îmbrăţişez cu statornică prietenie».
Horaţiu Buzatu, arhitect, fost elev, în anii ’70, al Şcolii Populare de Artă – secția Grafică, clasa prof. Gabriel Bratu:
«(…) Vă spun cu toată sinceritatea că pur şi simplu nu-mi venea să cred că merg o dată pe săptămână la Şcoala Populară de Artă şi învăţ să desenez împreună cu autorul caricaturilor zilnice din ziarul „Înainte”, devenit după 1990 „Cuvântul Libertăţii”. Au fost 3 ani extrem de frumoşi, 3 ani în care cu certitudine am învăţat să desenez mai bine, 3 ani care, alături de celelalte pregătiri specifice pe care le-am făcu pentru examenul de admitere la Institutul de Arhitectură, m-au ajutat într-o manieră decisivă. Nu întâmplător, la finalul celor 3 ani, la îndemnul şi insistenţele domnului profesor, am deschis şi o expoziţie de caricatură, la Centrul de Cultură şi Educaţie Socialistă, cum se numea atunci, era undeva pe strada „Unirii”. Momentul de astăzi este absolut extraordinar! Faptul că dl. Gabi Bratu are puterea, încă o dată, să umple o sală de expoziţie dovedeşte că este tânăr nu doar în ceea ce priveşte spiritul, ci şi în ceea ce priveşte puterea de muncă. La mulţi ani, sănătate şi încă multe expoziţii de-aici înainte!».
Dan Lupescu, director al revistei de cultură şi educaţie „Lamura”:
«Îi acordăm Premiul Special „Silvan Ionescu” graficianului Gabriel Bratu, autorul multor recorduri în caricatura românească, inclusiv 65 de ani de colaborări neîntrerupte, zi de zi, la primele cotidiane ale Olteniei, „Înainte” şi „Cuvântul Libertăţii”. (…) Îl răsplătim astfel pentru faptul de a se fi înscris cu aplomb în galaxia celor mai vestiţi graficieni, caricaturişti români: Ion Anestin, Nicolae Petrescu-Găină, Nicolae Drăgulescu-Drag, Francisc Şirato, Eugen Taru, Benedict Gănescu, Dumitru Gane-Negrea, Ştefan Popa Popa’s şi Horaţiu Mălăele».
Ioana Lădaru, redactor-șef adjunct al Radio România Oltenia Craiova:
«Societatea Română de Radiodifuziune – Radio România Oltenia acordă Diploma de Excelență maestrului Gabriel Bratu, un vechi și prețuit prieten, în semn de considerație pentru cei 65 de ani de carieră și la împlinirea a 80 de ani de viață. La mulți ani, maestre!».
Ovidiu Bărbulescu, artist plastic:
«Oricare din expozițiile lui Gabriel Bratu are o amprentă unică, recognoscibilă, într-o stare de bună dispoziție, dar și de meditație asupra esențelor realității în care trăim. În actuala expoziție, maestrul Gabriel Bratu prezintă imagini puternice, rezultate din folosirea expresivă a liniei, care determină suprafețe în forme semnificative, ce se întrunesc laolaltă pentru a-ți dezvălui în aspecte multiple nu numai viziunea artistului plastic preocupat de concretul lucrurilor, dar și resursele excepționale ale puterii de reflecție asupra vieții cotidiene. Linia în duct continuu, deformarea caricaturală menținută în limitele posibilului, ale realului, compoziția expresivă de ansamblu sunt neîncetat experimentate, selectate și trecute printr-o inteligență artistică remarcabilă pentru a ajunge la expresii și interpretări substanțiale».
