Discursul motivaţional al lui Al Pacino din filmul “Any given Sunday” (tradus la noi “Duminica pierzi sau câştigi”), este lecţia de căpătâi la şcoala unde antrenorii capătă drept de muncă în Liga I. Patalamalele intitulate pompos “licenţe PRO” se obţin alături de un CD cu respectiva peliculă. Toţi antrenorii care au absolvit cursurile “profesorului” Riciu au în portofoliu filmul lui Oliver Stone, iar presa naivă leşină de admiraţie. Ilie Stan a folosit şi el CD-ul cu pricina la debutul pe banca Stelei, uimind doi bieţi culegători de bârfe din redacţia Gsp, Corina Marinaş şi Ionuţ Petrişor, care au trântit o poveste-şoc, pierzând din vedere că acelaşi film fusese proiectat în majoritatea vestiarelor din Liga I şi poate ajunsese între timp şi prin coclaurile diviziilor inferioare. Nici echipa Craiovei nu scăpase prilejul de a se culturaliza astfel, alb-albaştrii fiind instruiţi conform normelor “rădulesciene” de către unul dintre secunzii preferaţi ai lui Mititelu, Sandu Tăbârcă, zis “Tărbacă”. Prepeliţă, fraţii Costea sau Iliev erau deja familiarizaţi cu “spiciul” inspiraţional al lui Pacino, mai puţin cei doi ziarişti ai Gsp cu subiectul. De fapt, “Any given Sunday” este apa caldă inventată de fiecare antrenor atunci când încearcă să impresioneze prin aşa-zisele idei moderne. Mulţi dintre ei s-ar speria de inflexiunile vocii celebrului actor american dacă nu ar exista izbăvitoarea traducere, dar speră ca filmul să îi mişte totuşi pe jucătorii greu de motivat cu hei-rup. În general, fotbalul românesc se învârte în jurul aceloraşi cutume, îţi relevă aceleaşi personaje, ţi se toarnă acelaşi film de nenumărate ori până de adaptezi sau te plictiseşti. E greu să pătrunzi în circuit dacă nu există cineva să te propună, să te protejeze, să te strecoare în “familie”. Mircea Rădulescu are şi el “faliţii” lui, care i-au achitat “taxa de protecţie” şi pe care îi vâră pe rând la echipele unde mai are acces. Septuagenarul nu a antrenat pe nimeni şi doar s-a strecurat în Bănie să irosească ultimele resurse ale Craiovei Maxima. De aceeaşi vârstă cu “Riciu”, Renzo Ulivieri, fost antrenor la 15 echipe de Serie A, a ajuns să facă greva foamei, legat cu lanţuri, în faţa Federaţiei Italiene de Fotbal, protestând contra deciziei ca la juniori să poată antrena oricine, mizând pe tradiţia şi profesionalismul şcolii italiene de antrenori. Rădulescu are şi el o problemă: nu suportă antrenorii străini, considerându-i venetici fără veleităţi de psihologi, care nu se adaptează filosofiei fotbalului nostru. E drept, aceştia nu reperează dedesubturile Ligii I şi nici nu au habar de semnele de recunoştinţă solicitate de şeful tehnicienilor români. Ei s-au şcolit pe la Coverciano, Clairefontaine sau în Spania şi sunt novici la capitolul subtilităţi extra-fotbalistice. Fotbalul românesc formează în principal genul de antrenor-cameleon, care trebuie să-şi asume din startul carierei anumite compromisuri. Concurenţa lui Riciu vine mai nou din partea posturilor TV de sport, care, prin denumiri de genul “specialistul emisunii” promovează antrenorii pe sticlă până când sunt chemaţi în iarbă. Ei sunt cei care nu mai au nevoie de discursul lui Pacino, ei înşişi pot interpreta acest rol.
