Hotărâsem, mai deunăzi, să nu mai mă ocup de acea parte distinctă a spaţiului public rezervată politicului. Decizia urma, fireşte, lehamitei unui spectator invitat la o reprezentaţie cu o dezolantă senzaţie de déja vu, etalată în aceeaşi scenografie, cu aproape aceiaşi protagonişti şi cu aceeaşi neschimbată intrigă.
O competiţie cu o bună doză de circ, cu acelaşi debuşeu mediatic, în care, nu două, ci mai multe echipe îşi dispută „ţărişoara” ca pe o minge în baza câtorva nume ţinând, deocamdată, locul unor programe la care nici n-a început să se lucreze. De cârpă sau girată de jalonata Adidas, mingea nu e – de ce n-am crede-o pe neuitata jurnalistă italiană Oriana Fallaci, pe care tocmai o evocasem cu câteva zile în urmă – altceva decât Puterea în accepţia mai „pragmatică” şi mai correctly politic, traductibilă, într-un argou autohton demult omologat, prin…ciolan.
Îmi încalc promisiunea, fără a-mi tempera lehamitea, instigat de insolita şi aiuritoarea bătălie ivită, în ultimele ceasuri, în jurul nominalizării Corinei Creţu în funcţia de comisar al UE. Succint, noua „intrigă” dintre Palate, extinsă, ca după un regulament al unui sport deja omologat în politica dâmboviţeană, la tot spaţiul mediatic ce ocupă cele două peluze inamice, vizează „nesăbuinţa” premierului Ponta de a fi negociat „pe ascuns” (sic!) candidatura euro-parlamentarei mai sus menţionate pentru una din comisiile viitorului Executiv UE. Acuzaţia de „ascuns” n-are, în contextul unor cutume lesne de înţeles la nivelul unui praxis diplomatic, niciun temei, iar cei ce o invocă ştiu, ori ar trebui să ştie, acest lucru.
Însă oricum ar fi, nicio opoziţie de o astfel de natură nu justifică fervoarea cu care se acţionează împotriva propunerii: întâi de toate, nimeni, nici măcar Traian Băsescu, ultimul ce-a purces la un gest incalificabil pentru un şef de stat cât de cât responsabil, n-a pus în discuţie persoana. Şi, ca să fiu încă şi mai explicit, nu sunt vreun admirator al doamnei Creţu, întâi de toate fiindcă nu-i cunosc performanţele şi abilităţile, câte vor fi, iar acuzele legate de formaţia sa profesională n-au vreo relevanţă distinctă, atunci când e vorba de statutul unui portofoliu eminamente politic.
Cum nu persoana este „buba”, iar acuzaţia de „negociere ascunsă” e încă şi mai fragilă, nu mai rămâne decât constatarea, pe cât de amară pe atât de adânc înscrisă în genele bolnave ale politicii dâmboviţene, că toată disputa e gratuită şi contraproductivă, şubrezind încă şi mai mult reputaţia Ţării în percepţiile din afară.
Cazul, cum se ştie şi cum s-a şi reiterat, repetă la indigou – încă o pagină „glorioasă” a regimului băsescian – tevatura de mai an cu o altă propunere de aceeaşi prestanţă, de data aceea fiind vorba de liberalul Varujan Vosganian. Atunci, Traian Băsescu l-a substituit, fără nicio acoperire constituţională, cu Dacian Cioloş şi acesta a fost acceptat inclusiv de partidele din Opoziţie.
Întâmplarea ar fi trebuit să-i îmbie pe cârcotaşii opozanţi de-acum măcar spre un moment de reflecţie. Însă departe de aşa ceva, toată Opoziţia guvernamentală s-a răzvrătit într-un mod pe cât de lipsit de temei pe atât de păgubos pentru reputaţia şi prestigiul Ţării. Gestul, oricum l-am interpreta, nu poate fi sustras din ecuaţia, genetic străveche, a… pârei la Înalta Poartă. Expertiza în domeniu îi aparţinea aprigei Monica Macovei, cea care depăşise limita oricărei decenţe comparându-se cu Nelson Mandela.
Nu-i nevoie de prea multe lecturi ca să realizezi ridicolul unei astfel de asocieri, de-a dreptul nătângi, căci cine nu ştie azi că Mandela şi-a surprins până şi foştii săi temniceri cu epocala sa invitaţie la convieţuire prin iertare. Cum se vede treaba, la noi blestemul mioritic, departe de a se fi îmblânzit sub incidenţa noilor vremuri, e ghid de comportament.
Invers, la noi, ca mai totdeauna în trista şi tragica istorie seculară, de la Brâncoveanu la Cantemir, de la Cuza la Regele Mihai: trădarea, sub cele mai meschine, e deja sport naţional. Cui să-i mai pese de Ţară, când pe sub portalul pe care atârnă ciolanul Puterii, mărşăluiesc, atraşi de jilţuri nemeritate, atâţia descendenţi caţavencieni?
