La data de 6 august a fiecărui an, marea majoritate a creştinătăţii de pe întreg mapamondul (atât ortodocşii cât şi catolicii) prăznuiesc cu mare bucurie Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin prisma semnificaţiei pe care o denotă această sfântă sărbătoare şi prin încărcătura sa emoţională deosebită, ea se traduce a fi una dintre cele mai importante sărbători religioase, punctând momentul în care apostolii Mântuitorului aflaţi pe muntele Tabor, s-au convins că Acesta nu este doar un simplu prooroc al lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Din punct de vedere religios Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos desemnează momentul exact la care Iisus, împreună cu trei dintre ucenicii săi mai apropiaţi (Petru, Iacob şi Ioan), a urcat spre cer atât la propriu cât şi la figurat pe muntele Tabor ca să se roage.
În decursul veacurilor, diferiţi teologi au pus mereu problema prezenţei mistice a celor trei apostoli şi nu a tuturor celor doisprezece aşa cum am fi crezut noi ca fiind normal să se întâmple. Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte misterul prezenţei restrânse a doar trei ucenici din totalul celor doisprezece, menţionând explicit că Petru îşi câştigase locul binemeritat alături de Hristos pentru că îl iubea pe Acesta mai mult decât ceilalţi apostoli, Ioan la rândul său îşi motivează prezenţa pe muntele Tabor prin faptul că însuşi Hristos îl iubea mai mult pe acest apostol datorită curăţiei sale sufleteşti deosebite şi nu în ultimul rând Iacob, frate trupesc al Sf. Ioan, care avea să-şi mărturisească râvna pentru Fiul lui Dumnezeu până la moarte, fiind primul apostol martirizat de iudei. Într-un înţeles mistic restrâns, cei trei apostoli pot fi consideraţi ca reprezentând virtuţile esenţiale care fac sufletul văzător de Dumnezeu: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Pe muntele Tabor pe când Iisus Hristos se ruga, aceşti trei apostoli amintiţi anterior, moleşiţi de somn, sunt parcă readuşi la viaţă de o privelişte nemaivăzută, greu de imaginat sau de explicat: chipul Mântuitorului s-a prefăcut în altul, faţa Lui strălucea mai puternic decât soarele, iar hainele lui se făcuseră mai albe decât zăpada. Și peste toate acestea, devin martorii unui lucru neobişnuit pentru viaţa reală de zi cu zi: în această Lumină Dumnezeiască, doi bărbaţi sfinţi îşi fac apariţia, stând de vorbă cu Mântuitorul Iisus Hristos despre patima şi moartea Sa din Ierusalim. Era vorba despre cei doi mari stâlpi şi prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. În acest tablou mirific desprins din realitatea cerească divină, Petru, ieşit din fire, uimit fiind de cele văzute şi neştiind ce să spună la adresa celor experimentate fizic, exclamă radiind de bucurie şi gustând pentru o clipă din dulceaţa raiului dumnezeiesc: „Doamne, bine este să fim noi aici, dacă voieşti voi face aici trei colibe; Ție una, lui Moise una şi una lui Ilie” (Matei 17/4). Cu toate acestea Sf. Ap. Petru, ne spune Sfânta Scriptură, nici nu isprăvise bine de vorbit acestea, iar apostolii s-au găsit învăluiţi într-un nor de lumină de nedescris, din care glasul Tatălui Ceresc le-a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit, pe Acesta să îl ascultaţi”(Matei 17/5). În toată această conjunctură fericită pentru creaţia umană a lui Dumnezeu, ucenicii au jucat rolul neputincios de „simplii spectatori”. În tot acest tablou a cărui paletă coloristică depăşea cu mult tot ce putea să-şi închipuie mintea umană, Petru, Iacob şi Ioan, de spaimă cad cu faţa la pământ, dar Hristos Însuşi S-a apropiat de ei şi le-a zis: „sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Ridicându-şi ochii de la pământ, iată că în jurul lor nu mai era nimeni decât Iisus Hristos singur, care le-a poruncit să nu dezvăluie nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morţi.
În baza celor enunţate, Sărbătoarea Schimbării la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos devine prin excelenţă sărbătoarea îndumnezeirii firii umane, precum şi a participării directe şi nemijlocite a trupului nostru efemer la bunătăţile veşnice care sunt mai presus de firea umană. Totodată o puternică tradiţie creştină afirmă în favoarea acestei sfinte sărbători că prima icoană realizată de sfinţii apostoli a fost acea reprezentare taborică a schimbării la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Altfel spus, mai înainte de a duce la bună împlinire actul de mântuire a omului prin Jertfa şi Învierea Sa, Dumnezeu Fiul se descoperă deplin pe Sine ucenicilor săi şi prin ei umanităţii întregi, punctând precis şi foarte limpede scopul Întrupării Sale în lume, ca fiind Acela care aduce pe tot omul la cunoaşterea lui Dumnezeu, la vederea Măririi Sale necreate şi prin aceasta la dobândirea vieţii veşnice prin îndumnezeirea omului.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului – atestare istorică
În biserica creştină răsăriteană, sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului este datată în istoria creştină a primelor veacuri, la începutul sec. al IV-lea, când însăşi Sfânta Împărăteasă Elena zideşte o biserică pe Muntele Tabor, în amintirea acestui episod scripturistic aparte. Totodată această sărbătoare apare menţionată şi în documente din prima jumătate a sec. al V-lea. În apus, aceasta s-a generalizat mult mai târziu printr-o hotărâre adoptată de papa Calist al III-lea, în semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru biruinţa creştinilor asupra armatelor turceşti la Belgrad, în anul 1456.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului – icoană plină de Lumină
Icoana schimbării la faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos Îl are în centru pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu înomenit, înveşmântat într-o lumină necreată, blândă, caldă şi afectuoasă. Faţa Sa străluceşte mai puternic decât lumina solară iar hainele sunt mai albe decât orice înălbitor din lumea aceasta. În tot acest tablou mistic, de-a stânga şi de-a dreapta Sa sunt pictaţi proorocii Moise şi Ilie, luminătorii poporului Israel din perioada vechi-testamentară a acestuia. În latura mediană a icoanei, cu feţele culcate la pământ apar cei trei apostoli Petru, Iacob şi Ioan, ca martori direcţi şi de netăgăduit a celor întâmplate, copleşiţi fiind de dezvăluirea deplină a Măririi Dumnezeieşti, care nu este altceva decât însăşi Slava Dumnezeiască pe care o vor contempla Sfinţii în viaţa viitoare. În partea de jos a icoanei sunt reprezentaţi şi restul de nouă apostoli ca fiind cei care aşteptau la poalele Muntelui Tabor, reîntoarcerea din „cerul dumnezeiesc taboric” a Învăţătorului lor şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.
În ciuda faptului că din punct de vedere calendaristic-bisericesc ne regăsim în Postul Adormirii Maicii Domnului, Pravoslavnica Biserică Ortodoxă îngăduie dezlegare la peşte pentru bucuria praznicului. Tot în formatul acestei sfinte sărbători se cuprinde şi o pomenire generală a celor trecuţi în veşnicie, cu precădere în Biserica Rusă. Totodată în anumite zone, la sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului se aduc la sfânta biserică struguri copţi timpuriu, care se sfinţesc ca pârgă a roadelor date de Dumnezeu omului, după care se împart credincioşilor prezenţi la bucuria acestui mare praznic împărătesc.
Pr. NICOLAE PREDOI
