Astăzi, spre miezul nopţii „europene”, pe cel mai mare stadion din lume, celebrul Maracanà, din Rio de Janeiro, va debuta actuala ediţie a Jocurilor Olimpice printr-o ceremonie cu siguranţă spectaculoasă, dacă nu fabuloasă, în spiritul unui popor, cel brazilian, investit, prin destin genetic, cu vocaţia entuziasmului festiv într-o competiţie dramatică, nu o dată tragică în istoria sa de o jumătate de mileniu, cu nesfârşite şi nefericite contradicţii sociale şi politice. Şi cu alte numeroase derapaje de la statutul democraţiei şi al statului de drept, din care n-au lipsit nici lovituri de stat, de sorginte militară şi puteri discreţionare soldate de sute de mii de crime. Ultima, mai sofisticată, cu o forţată acoperire „constituţională” e în act chiar în acest moment prejudiciind, alături de alte situaţii economice (o recesiune galopantă) ce-au umbrit, la nivel mediatic, premisele unui bun augur al acestei ediţii a unuia dintre cele mai vechi şi mai talonate competiţii sportive şi nu numai ale umanităţii.
Cu un preşedinte interimar, Michel Temer, demolator de pe poziţia de vice al celei care l-a şi adus la Putere, Dilma Rousseff, ce-a divizat ţara, şi aşa destul de fragmentată „ideologic”, şi a izolat-o, din nou, pe plan internaţional, Brazilia retrăieşte iar o cumpănă din soarta ei seculară.
În ciuda a toate aceste realităţi asortate şi cu nu puţine dereglări organizatorice ce pun sub semnul dubiului decizia luată cu ani în urmă de CIO, Rio de Janeiro nu pare a-şi fi pierdut mult din cota de atracţie, culturală şi, mai ales, turistică.
Nota sa de exotism rămâne, orice s-ar spune, în cartea minunilor Lumii, de n-ar fi să cităm decât impunătorul Corcovado (acea impresionantă statuie a lui Iisus Mântuitorul ce stăruie, de pe muntele cu acelaşi nume, întreaga imensă cetate), ori podul de 30 de km ce duce în oraşul-încorporat Niteroi, situat în plin ocean, sau complexul campusului Universităţii Federale construit, ce-i drept, cu preţul vieţilor unor „sclavi” moderni sub dictatura militară din anii ’70. Ca să nu mai vorbim de stadionul Maracana, loc simbolic al vocaţiei fotbalistice ce-a devenit, în definitiv, emblema cea mai glorioasă a Braziliei din ultima jumătate de secol.
Resortul acestor rânduri-gânduri poartă amprenta unei mărturii. Cu un deceniu în urmă, tot într-un august (iernatic, acolo), am trăit o săptămână, în Rio, oaspetele al unui prieten drag, cărturar în descendenţă renascentistă, poet şi prozator, traducător din cele 20 de limbi pe care le cunoaşte, inclusiv româna de care s-a îndrăgostit, în repetatele sale sejururi craiovene şi, printre altele, cel mai tânăr membru al Academiei de Litere din Brazilia. Marco Lucchesi, despre ale cărui isprăvi literare şi academice ziarul nostru a scris în mai multe rânduri, prietenul care, din Rio, îmi comunică în mod curent îngrijorările sale şi ale confraţilor săi din breasla personalităţilor eminente faţă de riscurile le care se simt expuşi profesional şi chiar politic în aceste ultime luni.
Am urcat, cu acel inedit şi incitant trenuleţ cu plecări din jumătate în jumătate de oră, pe vârful Corcovado, am intrat pe stadionul consacrat emulaţiei competiţionale a celebrei Samba, am privit, din Niteroi, aflat în golf, Rio cu sutele de favele izolate, noaptea, de luminile care le diferenţiau de restul oraşului, am cunoscut tineri studenţi proveniţi din toate categoriile sociale, cărora, la UFB, într-o sală de seminar, le-am vorbit despre „Dracula” şi „Mioriţa”, despre limba română conservând, ca şi portugheza lor, latinismul la marginile latinităţii, despre legende şi eresuri, despre scriitori şi gânditori, ei neuitând să întregească registrul cu Manoilescu a cărui doctrină economică e la mare cinste acolo, ori cu contribuţia românească la edificiul acelei Statui mirabile de pe Corcovado.
Urmează, de mâine, întrecerile propriu-zise, marcate de frisonul virusului Zika, de cel al terorismului de-acum globalizat, ca să nu mai vorbim de posibile acte de banditism local, pus în seama puştimii din favele, mai obişnuită, din fragedă vârstă, cu mânuirea armelor decât cu cea a manualelor şcolare.
Speranţa rămâne, oricât de insolit pare, credinţa, Brazilia fiind, din ceea ce ştiu, ţara cu cei mai mulţi catolici din întreaga lume. Şi poate că spiritul creştin, atât de profund prezent în cotidianitatea alambicată, va surclasa pericolele ivite sub spectrul urii ce bântuie cu o acribie mizeră prin toate ungherele planetei.
