Revin, sub impulsul unui articol semnalat de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu ieri seară, (a se vedea http://mobile.lemonde.fr/proche-orient/article/2015/08/03/la-presse-israelienne-prend-position-contre-l-extremisme-religieux_4709955_3218.html) asupra controversatei Legi 217 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob… Semnalarea se referă la o intervenţie, rară dacă nu chiar neobişnuită în tradiţia unei publicaţii de calibrul lui „Le Monde” în care, sub titlul La presse israélienne s’inquiète du « cancer » de l’extrémisme religieux, denunţă acţiuni extremiste cu incidențe teroriste de care statul evreu a fost acuzat nu demult chiar la nivelul ONU.
Menţionam în articolul meu de ieri că prevederile legii româneşti în discuţie (văduvite însă de o dezbatere, aşa cum ar fi fost firesc într-o democraţie respectabilă) nu se regăsesc, în forma şi în spiritul ei, în celelalte state europene. Mă grăbesc să mărturisesc – aşa cum am mai făcut-o în câteva rânduri – că n-am fost niciodată animat de vreun sentiment antisemit, mai mult, până pe la vârsta deplinei maturităţi, nici n-am avut cunoştinţă de un asemenea fenomen: am avut colegi de studii evrei a căror etnie nici n-am ştiut-o până să mi-o releve ei şi cu care am fost şi am rămas într-o necondiţionată prietenie.
Revin, deci, acum din două motive: primul e legat de o recentă aniversare, a cinci decenii de la moartea unuia dintre personalităţile de marcă ale ultimului secol şi jumătate şi de a căror creaţie m-am apropiat în anii de studenţie, prin mijlocirea acelor lecturi „subversive” din prohibitele „secţii secrete” ale bibliotecilor noastre sub comunism.
E vorba de Martin Buber. Cartea sa, unanim apreciată de cea mai diversă şi selectă intelighentia europeană, „Eu şi Tu” („Ich und Du”), scrisă, în 1923, ca aproape întreaga sa operă, în germana nativă (născut la Viena, în 1878, decedat la Ierusalim, în 1965), a fost una dintre cele mai instructive lecturi. Şi mai modelatoare. Povestirile sale „hasidiste” aveam să le citesc mai târziu, îndeosebi sub impulsul lui Ştefan Aug. Doinaş, cu care m-am întreţinut, câteva bune ceasuri de seară autumnală, la Craiova pe la finele anilor `80.
În 2010, în Italia, am susţinut o comunicare despre un alt imens scriitor şi intelectual conaţional al lui Buber, David Grossman, căruia, prezent la acel congres dedicat lui, i-am mărturisit sentimentul meu că era mai mult decât afin lui Buber. Nu doar că mi-a confirmat opinia, dar mi-a vorbit cu pasiune despre Martin Buber şi despre solitudinea în care un dezavuabil establishment „naţionalist-sionist” l-a menţinut în anii petrecuţi în Israel şi chiar după.
În paranteză fie spus, Grossman însuşi suportă aceeaşi izolare, datorită opiniilor sale pacifiste şi acuzatoare la adresa campaniilor anti-palestiniene ale clasei politice din ţara sa.
Fundamentul pe care şi-a edificat Buber întreaga sa gândire – şi existenţa, publică şi privată – se regăseşte sub termenul de Dialog: Eu şi TU, întocmai. Nici Eu, nici Tu, ca subiecţi cu valoarea ontologică, sociologică şi antropologică, nu există separat, ci doar în contextul dialogic EU-TU, care se plasează înaintea sferei individuale pe care le prezintă atât EU cât şi Tu. Astfel, niciunul nu există separat, ci unificate în contextul EU- Sine
O relaţie, EU-TU, unica eternă în raport cu Dumnezeu, fiindcă niciunul dintre binoame (EU-T vs TU-ES) nu depinde de natura obiectului, ci de raportul pe care subiectul îl instituie cu obiectul. Ca individualitate, Eu nu desemnează întreaga Fiinţă, ci doar jumătatea sa, de unde temeiul ce l-a împins pe Martin Buber să militeze, contracurentului şi în mod constant, pentru un stat izraelian bi-naţional, evreu-arab, fapt ce l-a izolat până acum în planul recunoaşterii personalităţii sale în propria-i cultură.
Se ştie, dar se ignoră ori se uită cu vinovată inocenţă, faptul că, în anii procesului nazistului Adolf Eichmann, Buber s-a opus sentinţei capitale, fiindcă, aşa cum va confirma şi Arendt în celebra sa carte „Banalitatea răului”, uciderea aceluia să nu devină doar simbolul reparator al unei tragedii a trecutului secol.
Or, în contextul actual, relatarea ziarului „Le Monde” dar mai ales reacţiile, imediate şi prompte, ale unor publicaţii izraeliene contra actelor de o cruzime abominabilă, ale căror victime sunt atât palestinieni nevinovaţi (printre alţii, un sugar de numai şase luni) cât şi conaţionali ucişi de extremişti religioşi nu se pot sustrage unei analize, oricât de indirecte, a controversatei legi româneşti în discuţie.
Cât despre Martin Buber, de ce-ar mira faptul că, la cinci decenii de la moarte, memoria sa e reînnoită şi venerată în toată lumea şi mai puţin în propria-i ţară?!
