Există o veche şi răspândită teză a complotismului ce-ar fi marcat întreaga istorie a umanităţii. Dincolo de orice premisă avansată şi atestată în varii câmpuri ale psihologiei, individuale şi colective, teza aceasta pare a fi îmbrăţişat, la un moment dat, şi o cauzalitate ce-ar ţine chiar de destinul uman: un soi de predeterminism menit a masca partea de neîmpliniri şi de eşecuri, transferate, atunci când simpla invocare a sorţii nu mai convinge, pe existenţa unui complot.
În domeniul istoriei – şi al politicii, înţeleasă ca „disciplină” a exercitării Puterii – lucrurile sunt încă şi mai vizibile; şi, într-un mod cât se poate de previzibil, şi mai frapante. De la aserţiunile romane – migrând de la supunerea imperativă şi… imperială Aut Caesar, aut nihil! la acuzatoarea interogaţie Et tu, Brutus? – până la văicărelile de azi ale multora dintre liderii noştri politici căzuţi pradă maladiei suspiciunii, complotul a depăşit sfera purei cauzalităţi şi s-a transformat într-un fel de artă politică.
Doi politologi italieni, Massimo Teodori şi Massimo Bordini, au acordat temei complotului un incitant şi solid studiu ieşit recent de sub teascurile prestigioasei edituri Marsilio cui titlul „Complotul”. Cum era şi de aşteptat, cazuistica lucrării aparţine, în majoritate, istoriei – şi politicii – din propria lor ţară şi, fiind vorba de o cercetare cu un precis obiectiv persuasiv la nivelul percepţiei cititorilor-ţintă, exemplele nu merg mai departe de Mussolini şi de cele două decenii ale dictaturii sale fasciste.
Autorii îşi deschid astfel şirul de analize invocând o opinie curentă şi agresivă a neo-fasciştilor de astăzi: Mussolini n-a făcut nimic rău, n-a greşit cu nimic, în concluzie n-are nicio responsabilitate istorică. El a fost victimă a unor conjuraţii puse la cale de nişte militari netrebnici şi de fascişti închipuiţi, deci neadevăraţi şi, deci, strecuraţi în rândurile şi în apropierea sa cu scopul precis de a-l demola.
În această logică, nici războiul, cel de-al doilea, printre ai căror iniţiatori şi combatanţi fideli liniei hitleriste Ducele s-a numărat, nu trebuie altfel abordat, nici măcar la nivelul deconspiratei nepregătiri totale a armatei italiene pentru o aventură de asemenea proporţii.
Cine nu recunoaşte, într-un astfel de demers analitic, spiritul în care Ceauşescu însuşi e văzut exclusiv în poziţie de victimă a unei conjuraţii; la noi, de peste două decenii tema complotului a devenit nu doar un argument folcloristic (supralicitat şi cvasi-istoricizat de mineriade, printre altele) ci un argument bun la toate, un fel de supapă pentru decontarea oricărui eşec şi a oricărui faliment personal, de grup ori de formaţiune politică.
Căci dacă în Italia, Berlusconi şi-a declinat toate erorile şi eşecurile personale sub pagoda unui complot, fireşte roşu-aprins, ce l-ar fi urmărit, potrivit unor declaraţii ale sale scăpate de sub uzul minimei raţiuni, la noi, de la Iliescu, cu un Roman îmbrăcând tunica lui Brutus, trecând prin Băsescu pe post de clocitor al atâtor demersuri „conspirative” şi ajungând la episodul recent al „siamezilor” reciproc paralizaţi de… trădare (Ponta-Antonescu), complotismul e deja mod de a înţelege şi de practica politicul.
Există, însă, dincolo de această nişă a factualităţii istorice, ceva adevărat în această teorie a complotului? Cu siguranţă, da, însă, la o analiză mai atentă problema poate fi redusă – şi cu siguranţă mai acceptabilă – la palierul marilor ori micilor trădări. Ele, trădările, ne sunt constitutive, iar pentru a atinge dimensiunea complotului e nevoie de mai mult. Şi de mai multe. Însă de aici încolo se deschide vastul spaţiu al scenaritelor de care cultura, mai ales cea a ultimului secol, nu duce deloc lipsă.
