Nu pretind, şi cred că am mai spus-o, să am competenţe şi îndreptăţiri majore, în teritoriul unor evenimente atât de nelumeşti cum este Săptămâna Patimilor, urmată de Învierea Lui. Chiar înclinând să fiu mai puţin riguros în aceste zile din Săptămâna Patimilor, cred că unele clipe de meditaţie ne adună din risipa de peste an. Dacă mai suntem capabili de un asemenea gest, rămâne să răspundem fiecare în parte. Pentru asta nu trebuie să fim neapărat credincioşi. Înţelegem cu toţii că dimensiunea comunitară e sporită, jubilaţia are prestigiu augmentat, prin pregătirile premergătoare, mai mult decât sesizabile. Pentru câteva zile participăm cu toţii –ceea ce se întâmplă foarte rar- la un crez comun, dincolo de opţiunile de conjunctură ale fiecăruia. Trebuie doar să înţelegem, acum, fiecare în parte, dar şi împreună, poate să ne reamintim, că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne pregătim cu febrilitate pentru Sfintele Paşte, sub semnul credinţei adevărate, care nu e altceva decât a fi capabili de seninătate în plină încercare, a fi temerari în vremuri bizare şi a ne simţi mereu asistaţi, în efortul nostru, de ochiul suprem. Bulversaţi şi sumbri, abia dacă ne mai putem suporta de la o vreme şi nu ştim cu exactitate de ce, deşi ar trebui să ne comportăm, cum spunea un filozof, de luat în seamă, ca nişte oameni vii cu adevărat, care nu trec pe lângă biserică fără a avea emoţii. Credincioşi sunt cei care se doresc fiinţe recunoscătoare. Învierea e rezervată oamenilor care-şi pun întrebări, speră, se tem de moarte, rabdă greu suferinţa, se simt uneori părăsiţi, fără să-şi piardă demnitatea. Iubire, înţelepciune şi gânduri bune tuturor! Paşte Fericit!
