Sentimentul unei schimbări de paradigmă, rectè al unei intrări într-o nouă, inedită şi, ca atare, provocatoare etapă a Istoriei lumii şi, deopotrivă, a omului ca subiect al ei pare a fi de o evidenţă eclatantă; inutilă precizarea că o astfel de constatare n-are nicio legătură cu „literatura”, anxios de bogată, a sectarismelor şi a ezoterismelor cu care suntem bombardaţi în fel şi chip, de pe reţelele de socializare până la mulţimea de producţii, cel mai adesea fantasmagorice, ale producătorilor de film. Tehnica – am mai spus-o – nu ne subjugă numai pe noi, „victime” de-acum atestate (cine se mai poate sustrage virusului internaut?), ci şi-a aservit şi ştiinţa; proba cea mai la îndemână o oferă numeroaselor exemple de hackeri, informaticieni puberi, care dau peste cap sisteme de securitate extrem de sofisticate ale unor servicii cu expertize şi orgolii ce păreau dificil de contestat.
Cu viteza şi cu versatilitatea cu care tocmai serviciile ne asaltează, în numele siguranţei, la nivel comunitar şi individual, s-a instaurat deja un grav simptom al fricii, şi ea globalizată, cu siguranţă fără precedent în istoria pământeană milenară. Însă nu atât acest nivel, global, mă intrigă în mod particular – la urma urmei, e treaba politicii, cu şi dincolo de corectitudinea ei, să identifice strategiile şi mijloacele abilitate în faţa acestor noi pericole -, ci la un aspect, ca să zic aşa, mai… domestic, ce ne e livrat, în ultima vreme, de către instanţe instituţionale autohtone printr-un şir de derapaje de la condiţia democraţiei şi a statului de drept şi care, ignorate în baza unor principii cu aparenţă de legalitate, ne invadează intimitatea, etalându-ne, deseori arbitrar, drept potenţiali… vinovaţi.
Ca mulţi conaţionali, mi-am risipit de multişor încrederea în clasa politică: pe ansamblu şi pe „parcele”. Cu nişte protagonişti iviţi – şi, mult mai grav, pescuiţi şi, ulterior acceptaţi până aproape de calitatea de „lideri” – din suburbiile societăţii (notorietatea lor mă scuteşte de a mai da exemple), sentimentul dezavuării nu putea fi ratat. În aceeaşi perspectivă, înşelăciunea, delapidarea, hoţia ca instrumente devenite sport naţional au sfârşit prin a mă lecui de speranţa unei schimbări, aşteptate, dar invocate electoral, cu bătăi de pe toba de pe care, apoi, nu se rămâne decât… praful.
Dincolo, aş spune şi dincoace, de aceste realităţi, cu povara lor de resemnare, îmi e din ce în ce mai inacceptabil modul în care achiziţiile din sfera tehnicii, de această dată specificat informative, s-au transformat în instrumente ale instituţiilor de stat menite să aplice şi să apere tocmai democraţia şi statul de drept, respectiv normele înscrise în constituţie şi legifeate ca atare..
Şi cum noi, românii, ne-am făcut o cutumă, în istoria mai veche şi mai nouă, de a compromite aproape orice proiect prin a-l abandona pe traseu ori a-l omorî din faşă (de vreme ce şi mitul Meşterului Manole e convertit în cel străvechi al lui… Sisif!) sincopele, în forma suspensiilor în evoluţia societăţii noastre ne bântuie ca un blestem într-o succesiune alarmantă, când de fapt ar trebui să ne alarmeze.
Noile întâmplări, la interferenţa dintre imaginarul orwellian şi levantismul caragialean, sunt mai mult decât elocvente. Ofensiva DNA, augmentată cu recuzita unui spectacol de cabaret (moda cătuşelor aproape abandonată în ţări cu vechi tradiţii democratice prin rezervarea exclusiv criminalilor de rând e aberantă, cum o denunţă mai toată lumea fără însă niciun efect!), şubrezeşte, contrar a ceea ce susţin „operatorii” ei, imaginea ori chiar ceva din temelia statului de drept. Iar cu componenta ei, denunţul, ca suport, fie că vrem ori nu, al delaţiunii, nu face altceva decât să sugereze o reîntoarcere în timp spre zorii acelui „obsedant deceniu” – teribilii ani 50 – în care reclamarea oricui, cu ori fără vreun grăunte de adevăr, a instaurat statul poliţienesc de care am crezut că ne-am despărţit pentru totdeauna.
Şi iată cum, de la o etică a suspiciunii, prin care Nietzsche punea la zid o întreagă tradiţie, falsă în ipocrizia ei, a gândirii nutrite de un optimism autosuficient dar discutabil în orgoliul veracităţii sale, am ajuns la o „pedagogie” a delaţiunii.
