Excelenţa Sa Philippe Gustin, ambasadorul Franţei la Bucureşti, la sfârşit de mandat, a oferit un interviu pentru Realitatea TV, în care a menţionat, între altele, că România „este ţara cu cei mai mulţi politicieni corupţi aflaţi după gratii”. Nu a fost o simplă afirmaţie evazivă, ci o apreciere a faptului că „lupta anti-corupţie dă mai multe rezultate decât în urmă cu doi ani, când a sosit în România”. Ca să nu rămână bănuit de un parti-pris, deloc elegant, domnul Philippe Gustin a adăugat că „fenomenul corupţiei este unul global” şi, inclusiv în ţara sa, există „din păcate, scandaluri de corupţie”. La sfârşit de mandat, ambasadorul Franţei a mai spus că pleacă impresionat de România şi, de fiecare dată când a mers prin ţară, „a fost cuprins de o emoţie personală, fiind primit cu covor roşu, pâine, sare, ţuică. Suflet”. Mesajul său cald pentru români: „Vă mulţumesc!”. Domnul Philippe Gustin a fost şi la Craiova, parcă în vreo trei rânduri. Nu punem la îndoială buna sa credinţă, dar ştim că, pe mandatul său de ambasador al Franţei la Bucureşti, noi, românii – de când ne ştim admiratori ai Parisului – am primit o teribilă lovitură chiar din partea… Franţei, prin vocea ministrului său de Externe, Laurent Fabius. Care a reafirmat, la 30 septembrie 2013, pe France Inter („Le Monde” avec „Reuters”): „Sa hostilite a l’entree de la Roumanie et de la Bulgarie dans l’espace Schengen dans le conditions actuelles de controle aux frontieres exterieures de ces deux pays”(…)”. Decizia unei eventuale intrări a României şi Bulgariei în spaţiul Schengen trebuia tranşată la sfârşitul anului trecut. Au apărut tot felul de noi exigenţe, inclusiv prin acordul Parlamentului European şi al Consiliului European din 29 mai 2013. Criza economică introdusese deja noi reguli în spaţiul Schengen, încât momentan nici nu se mai ştim care sunt cerinţele exprese, oricum, deloc de ordin tehnic, fiindcă presiunea imigranţilor nord-africani, invocată de Franţa şi Italia, nu se face prin penetrarea frontierelor României. Că noi, românii, ataşaţi visceral faţă de Franţa, unde prezenţa multor concitadini ai noştri este o coloană fără sfârşit şi „Parisul a fost capitala României” (Jean-Yves Conrad, Ed. Junimea, 2006), am sperat o altă abordare a lucrurilor din partea unui preşedinte şi a unui guvern de stânga, se subînţelege. „Prietenii” României pe chestiunea Schengen erau în alte capitale europene, nu la Paris. Mai ales că sub influenţa franceză limba română a cunoscut ceea ce s-ar putea numi „o a doua latinizare”, prin adoptarea masivă a neologismelor de origine franceză şi nu puteai fi intelectual fără să cunoşti limba lui Voltaire (obligatorie până la reforma învăţământului din 1948). Dacă mai adăugăm că I.C. Brătianu spunea că „Franţa este a doua noastră patrie”, iar Dumitru Drăghicescu concluziona că nu există pe lume naţie mai desăvârşită decât cea franceză, destule lucruri sunt clare. Să mai spunem doar că Emil Cioran, în acord cu dinamismul unei întregi generaţii, dorea României „destinul Franţei”. O scurtă referire şi la aprecierea că „România este ţara cu cei mai mulţi politicieni corupţi aflaţi după gratii”. Nu suntem o minune de popor, cum ne-am dori, nu suntem o ţară penală, suntem un popor cu moravuri, religie şi respect pentru lege. Se poate discuta şi pe această chestiune, şi Excelenţa Sa, Philippe Gustin, „înţelege”, bănuim, cum stau lucrurile. Noi, de pildă, pricepem că, în Franţa, „cumulul de mandate”, ceea ce la Bucureşti ar fi „sfârşitul lumii”, devine interzis… începând din 2017, dacă nu cumva termenul se prorogă, că în „scandalul ascultărilor” care îl vizau pe Nicolas Sarkozy vinovaţi sunt eventual judecătorii care au dat mandate de interceptare (!), că „afacerea Bettencourt”, „afacerea Tapie”, „afacerea Karachi”, „presupusa finanţare libiană”, „dosarul sondajelor Elysee”, care îl încolţesc pe fostul preşedinte al ţării, dovedesc ceea ce noi înţelegem: o ţară normală. Rămânând ataşaţi afectiv Franţei, am vrea să credem că şi Franţa priveşte România cu un plus de simpatie perenă, aşa cum a făcut-o de-a lungul istoriei. Or domnul ambasador Philippe Gustin nu a putut să ne convingă şi de acest lucru, ceea ce nu ne schimbă convingerile despre ţara sa.
