Devalorizarea până sub pragul minimei rezistenţe a sistemului nostru educaţional de toate gradele s-a repercutat cu un plus de tristă evidenţă îndeosebi în zona învăţământului superior. Faptul că există, fără-ndoială, o interdeterminare de tip cauză şi efect între cele două segmente nu constituie, în ciuda unor convingeri larg răspândite, principala cauză şi motivul esenţial pentru masiva degradare a Universităţii. În definitiv, au existat, de-a lungul vremii, şcoli generale şi licee distribuite într-o largă paletă axiologică, iar acest lucru n-a constitui un impediment pentru câştigarea şi conservarea unui râvnit şi meritat prestigiu de către acestea.
Dincolo însă de contexte ce ţin de un întreg proces de degradare a societăţii în era globalizării, ce se resimte şi este denunţată nu doar la noi, ci mai peste tot, principala cauzalitate a acestei nefaste stări de lucru o constituie ceea ce reprezintă, în ultimele decenii, fenomenul de masificare a învăţământului superior. Mai grav ca prin alte părţi, la noi ciclul universitar a coborât până spre pragul ridicolului: fără a mai insista cu detalii atât de cunoscute încât au intrat deja în folclorul străzii, e de reţinut realitatea tristă şi contraproductivă că frecventarea unui ciclu superior şi-a adjudecat drept unic mobil şi finalitate obţinerea râvnitului „carton”.
Liberalizarea postdecembristă a permis, printre multe alte declicuri de la reglementări atestate de îndelungate tradiţii, şi deschiderea largă, prea largă, a ateneelor pentru tinerii nu toţi şi nu totdeauna animaţi de vreun ideal al învăţării. S-a adăugat, imediat, o reţea de instituţii pretins universitare, denaturând încă şi mai mult întregul segment al unei educaţii ce trebuia să se revendice de la un statut academic. Subfinanţarea, coroborată cu sărăcia şi, regretabil efect, o potenţare dezolantă a decalajului dintre bogaţi şi săraci au obligat centrele universitare, inclusiv pe cele de tradiţie şi de prestigiu, la o decizie hazardată, semănând cu un fel de aducerea cu arcanul în aule a viitorilor clienţi. În consecinţă, nici actul instructiv nu avea cum să se sustragă acestui tăvălug al degradării: chiar şi la palierele curriculare, impuse, cum se spune, de nişte instanţe mai mult ori mai puţin… europene (a se vedea Tratatul de la Bologna!), au trebuit să suporte varii şi, uneori aiuritoare, ajustări pe măsura calapoadele dascălilor, mulţi dintre ei fără reale şi principiale testări profesionale.
Care ar fi ieşirea dintr-o criză mult mai gravă decât pare? Dificil de identificat măsuri miraculoase în contextul unui sistem blocat în rigidităţi de tot felul, de la cele ale unei legislaţii încă netranşate definitiv şi, mai ales, mergând, mai adânc, la rezistenţa masivă şi agresivă a diriguitorilor şi a comilitonilor lor, dascălii înşişi.
Unica salvare ar fi una radicală: revenirea, cu voinţa – mai ales politică – larg împărtăşită şi larg asumată, la Universitatea de elită. Atributul acesta n-ar mai trebui să sperie: întâi, fiindcă Universitatea ca instituţie şi instanţă academică, a fost aşa de la apariţia ei în târziul Ev Mediu; apoi, fiindcă, aşa cum decreta cu câţiva ani în urmă, cu un patos pe cât de convingător pe atât de legitim, marele cărturar italian Umberto Eco Universitatea, în esenţa ei ultimă, este chemată să dea societăţii elitele de care aceasta are imperioasă nevoie.
Cât despre „cartoane”, ele n-au, nici mai mult, nici mai puţin, decât valoarea unor hârtii, fără acoperirea necesară, în ciuda clamării ei publice.. Adică, nişte simple anexe, ataşate unor dosare de „cadre”, cvasi-egale, ca impedanţă profesională, cu acele prezervări de dosare ce se cereau în vechiul regim comunist.
