Viena a întâmpinat noul an cu o haină subţire de zăpadă şi cu multă veselie în pieţele sale amenajate, în forfota oamenilor care gustau vin fiert sau punsch, alături de cântăreţi pe numeroasele scene montate în centrul oraşului. Din Rathausplatz până în Stephansplatz, de la Universitätsring spre Freyung, în Graben, Neuer Markt sau Karsplatz mulţimea era cernută în sita Ringului vienez de un duh al sărbătorii care îi face pe oameni mai toleranţi şi mai predispuşi la atenţia faţă de ceilalţi. Însă ardoarea cu care oamenii petrec la limita dintre ani ţine, parcă, şi de o imperceptibilă teamă faţă de ceea ce le poate rezerva viitorul – de aici imensa capacitate de „uitare”, de abandon, pe care o includ astfel de sărbători trăite sub semnul lui carpe diem.
Cu câteva zile înaintea finalului de an fusesem la „Albertina”, muzeul construit în 1744 la extremitatea unei fortificaţii a Palatului Hofburg. Clădirea ca atare a aparţinut ducelui Albert, guvernator al Habsburgilor la Bruxelles, unde i-a venit şi ideea de a înfiinţa o colecţie de artă. Ajutaţi de un conte genovez, el şi soţia sa, Maria-Cristina, fiica Mariei Tereza, au creat o colecţie în 1776, adunând opere de artă. În 1919, după implozia Imperiului Habsburgic, palatul a intrat în posesia statului şi a fost ulterior extins. Structura clădirii din Albertinaplatz cuprinde douăzeci și una de încăperi, pe două etaje, scări interioare și holuri unde abundă oglinzile, dar şi un subsol unde poate fi văzută expoziţia renumitului pictor austriac Arnulf Rainer. Palatul a fost redecorat în 1802 în stilul Empire francez de către arhiducele Carl, învingătorul lui Napoleon în 1809 în bătălia de la Aspern. Restaurarea sa în forma actuală a început în 2000, cu ajutorul MAK (Muzeul de Arte Plastice) şi a fost finalizată în 2007. „Albertina” are numeroși sponsori şi donatori, iar Fundaţiile Batliner şi Forberg au donat după anul 2000 colecţii remarcabile care includ mari maeştri ai secolelor XIX şi XX: Monet, Picasso, Braque, Brâncuşi, Munch, Renoir, Max Ernst, Arp, Modigliani, Signac, Malevich, Andi Warhol, Roy Liechtenstein, Francis Bacon, Javlensky, Kirchner, Maria Lasnig. Este o încântare pentru ochi să vezi reunite atâtea capodopere ale maeștrilor expresioniști, dar și neoexpresioniști, într-o exuberanță a stilurilor și a culorilor care tonifică ochiul și spiritul. Brâncuși este prezent cu lucrarea „Pasărea în spaţiu”, una din seria de douăzeci şi şapte, unic semn al geniului universal care a sculptat în bronz lumina, cu splendida formulă a lui V.G. Paleolog. Însă ţinta vizitei mele a fost expoziţia Joan Miró, „De la pământ la cer”, care cuprinde peste o sută de lucrări din toate perioadele artistului. Miró îmi pare clasicul mereu proaspăt, care nu îşi pierde defel acuitatea, cu acea tuşă caldă a unui mod indicibil de a propune o lume de fiecare dată alta, aceeaşi niciodată, fie că este vorba despre privelişti, femei, animale sau „metamorfoze” ale vieţii. Undeva, într-una din sălile care alcătuiesc expoziţia, pot fi citite cuvintele artistului născut în Catalunia, influenţat de suprarealism, potrivit cărora pictura sa a aspirat la efasarea unei arte menită să fie o esenţă a universalului, o respiraţie caldă a vieţii.
„Burgtheater”, faimosul teatru vienez, respiră un interior calm, aristocratic, punct de reper cultural şi turistic, în imediata apropiere a Hofburgului. Artişti ca Johann Nestroy sau Max Reinhardt şi-au legat numele de gloria acestei instituţii fondată de împărăteasa Maria Tereza, în 1741, când se numea „K.K Theater and der Burg”, iar mai târziu, până în 1918, „Hofburgtheater”, Teatrul Curţii Imperiale. Am vizitat în ultima zi a anului trecut venerabila instituţie ghidat de o competentă doamnă care a făcut o succintă, rapidă dar eficientă prezentare a istoriei teatrului. La intrare, pe plafon, încă se mai pot vedea picturile lui Gustav Klimt, pictorul cel mai în vogă al oraşului, prezent pe majoritatea materialelor de promovare turistică. „Burgtheater”, condus actualmente de Karin Bergmann, prima femeie numită şef al acestei prestigioase instituţii, a fost bombardat în 1945 și multe dintre picturile sau decorațiunile vechi s-au pierdut, dar unele continuă să existe. Foaierul circular încadreză o sală elegantă, cu scaune roșii, loji, care se pregătea în acea ultimă zi a anului să prezinte spectacolul „Cum vă place”, în regia lui Matthias Hartman. Scena (largă de 28,5 m, adâncă de 23 m, cu o înălţime de 28 m), printre cele mai mari din Europa, este dotată la cel mai înalt nivel, cu o excelentă tehnică de sunet şi lumini, poate fi glisată şi este computerizat asistată. Mă gândeam la toate aceste aspecte, care poate nu interesează publicul cititor, pentru că încercam să îmi imaginez dacă aici ar putea fi găzduit spectacolul „Rinocerii”, al Naționalului craiovean, o producție ce necesită o tehnică impecabilă, ca și un spațiu corespunzător. Bănuiesc că da, poate cu câteva mici ajustări. Sala („auditorium”) are 1175 de locuri, la parter şi în lojele elegante.
Repertoriul actual al „Burgtheater” cuprinde „Regele Lear”, în regia lui Peter Stein, cu reputatul Klaus Maria Brandauer în rolul principal – şi i-am scris lui Emil Boroghină propunându-i să-l invite la viitoarea ediţie din 2016 a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. Însă aici se joacă şi un „Hamlet”, de cinci ore şi jumătate, în regia lui Andrea Breth, cu August Diehl în rolul principal. Fiindcă veni vorba despre Klaus Maria Brandauer, actorul austriac cel mai faimos la ora actuală, acesta joacă şi în „Ultima bandă a lui Krapp”, de Samuel Beckett, în regia lui Peter Stein. Spectacolul se joacă la „Akademietheater” cu deosebit succes, căci biletele sunt deja epuizate pentru 4, respectiv 6 ianuarie când sunt programate primele două spectacole ale anului. Un bilet foarte bun costă aici 60 de euro (dar poate fi şi mai scump la un spectacol de Shakespeare), însă pot fi găsite bilete şi la preţuri modice, între 4 şi 8 euro. Din repertoriu nu lipsesc piese clasice austriece sau străine, enumăr câteva spectacole: „Pescăruşul”, de Cehov, „Prinţul Friedrich von Homburg”, de Heinrich Kleist, „Povestiri din pădurea vieneză”, de Ödön von Horvat, „Mutter Courage”, de Bertolt Brecht, „Omul fără însuşiri”, o adaptare după romanul lui Robert Musil, „Străbunica”, de Franz Grillparzer, „Parsifal”, de Tancred Dorst”, „Călătorie la Petuşki”, de Venedikt Erofeev, „Casa spiritelor”, de Isabel Allende, „Ultimele zile ale omenirii”, de Karl Kraus, „Bărbatul ideal”, o adaptare de Elfriede Jelinek după Oscar Wilde, „Moartea lui Danton”, de Georg Büchner, „Dorian Grey”, de Oscar Wilde, „La căderea nopţii”, de Peter Turrini, sau „Claus Peymann cumpără o pereche de pantaloni şi merge cu mine la masă”, de Thomas Bernhard.
Ajunge însă cu repertoriul „Burgtheater”, deşi mi-aş dori să pot prinde un bilet la spectacolul lui Klaus Maria Brandauer, acel de neuitat Mefisto din filmul cu titlu omonim. Biletele sunt epuizate, însă, încă de anul trecut, iar pentru a mai spera la un loc ar trebui să fac coadă la începerea spectacolului pentru unul din acele bilete de favoare care se acordă pe ultimii metri. Poate că am s-o fac, se merită.
NICOLAE COANDE
(corespondență din Viena)
