Pedagogia unei tragedii

1
121

Câteva zile pe patul unui spital fac cât pedagogia unei întregi existenţe. E un adevăr printre puţinele pe care nu-l poţi deprinde decât pe cont propriu. Durerea nu poate fi împărtăşită decât în forma unui surogat. Util, uneori esenţial şi acesta. Suferinţa, cea mai autentică, departe de orice ipocrizie, e strict individuală: e a ta şi, oricât ţi-ai dori s-o împarţi cu altcineva, continuă să te chinuiască, supunându-te unui supliciu pentru care niciodată nu eşti pregătit.

Abia scăpat din coşmarul propriului meu accident nefericit, fac efortul să mă sustrag avalanşei de emisiuni în care par a fi intrat într-o nefericită competiţie posturile de televiziune racordate la tragedia din clubul bucureştean în care s-a consumat un carnagiu. Nu ştiu dacă efortul acesta de a mă deconecta de la nişte surse de informaţie altminteri poate necesare în a potoli foamea de informaţie presupune vreun dezacord cu aceste avalanşe de informaţii, de comentarii, de opinii; poate că la mijloc să se afle şi goana după audienţă; cu siguranţă, dorinţa de a informaţie e parte a genei noastre. Societatea deschisă, aşa cum o numea un gânditor actual al postmodernităţii pe cea în care trăim astăzi, etalează în mod egal urâtul şi frumosul, răul şi binele, durerea şi bucuria într-un precar echilibru al dozelor: răul e mai captivant, urâtul mai apetisant, durerea mai „apetisantă”. O ştim din marea cultură a lumii: comediografii sunt ai clipei, ca şi plăcerea frumosului, fugind mai repede în uitare. Sau în plictiseală. Ceea ce continuă să ne mişte, de la anticii greci şi până la astăzi, sunt tragediile. Mai ales cele colective: momente rare, dacă unice, ale unei regăsiri în comunitatea mereu supuse dispersiei pe seama egoismelor din care ne hrănim şi pe care ne clădim odioasele orgolii.

Destine nefericite, în tragedia de la clubul bucureştean, al căror ecou reverberează atât de dramatic trebuie că-şi are originea tocmai în dimensiunea sa „colectivă”: e tipul de tragedie care loveşte, din când în când, cu o forţă oblojită mult timp în propriile-i limite şi neputinţe, în restul de umanitate din noi. Şi face să dispară orice urmă din „turma” care am fost lăsând să se afirme comuniunea. Solidaritatea ca act de redescoperire a fragilităţii proprii în suferinţa şi în nenorocul celuilalt.

E adevărat, în astfel de momente cuvintele îşi pierd partea lor de uzanţă, se sting la limita unor suspine ce trec de la unul la altul. Însă, în cea mai elementară logică, suspinele caută şi ele ieşirea la suprafaţă: spre urlet. Unul care, oricând, pe neaşteptate, în orice moment, poate căpăta dimensiunea unei explozii infinit mai mare şi mai devastatoare decât aceea a suferinţei din clubul cuprins de foc şi în care strigătele s-au stins în gemete. O explozie care va fi, când va fi, măsura nedorită a imploziei acumulate în societate, în individ, în mulţimi de-a lungul unei perioade în care ne dispensăm de umanitatea din nou, hămesiţi, cum suntem, după avere, după putere, după glorie. Uitând mereu că toate sunt înscrise în litera vanităţii căreia viaţa se străduieşte, atât de puţin, să-i smulgă un strop de îndreptăţire la bucuria pe care, când o avem, uităm s-o împărtăşim cu ceilalţi şi, mai ales, ne-o asumăm ca pe cine ştie ce merite închipuite.

1 COMENTARIU

Comments are closed.