Brazilia şi Uruguay încearcă să elucideze crimele comise în timpul dictaturilor militare, pe care le-au avut. Joi 27 octombrie a.c. Congresele din ambele ţări au răspuns pozitiv Curţii Interamericane a Drepturilor Omului care a condamnat legile lor de amnistie, considerate un obstacol în calea justiţiei. Dar, dincolo de hazardul coincidenţei, consensul brazilienilor nu se conjugă cu divizarea uruguayenilor. În Brazilia, majoritatea de centru-stânga şi opoziţia au votat împreună (exceptând extrema stângă) crearea unei Comisii a Adevărului, însărcinată să ancheteze violările drepturilor omului sub regimul militar (1964-1985). Această instanţă va putea să desemneze responsabilităţile, fără a mai pune în calcul amnistia din 1979, care a permis întoarcerea exilaţilor, dar a împiedicat orice acţiune contra agenţilor statului. Dictatura braziliană a făcut 400 de morţi sau dispăruţi. La Montevideo, singurii aleşi, cei de centru-stânga au votat „imprescriptibilitatea” crimelor comise de dictatură (1973-1985), responsabilă de 231 dispăruţi. Opoziţia a invocat respect pentru sufragiul universal, deoarece majoritatea uruguayenilor a ratificat prin referendum, în 1989 şi 2009, „caducitatea” legii care frâna procesele contra militarilor. După 2005, guvernul de la Montevideo a autorizat judecarea dictatorului Gregorio Alvarez, fost general, şi a preşedintelul pucist Juan Maria Bordaberry, ambii condamnaţi, şi a altor 15 inculpaţi. Noua lege favorizează deschiderea a încă 88 de procese. Tranziţia democratică în America de Sud a urmat proceduri diferite. Încât, adevărul, justiţia şi reparaţia morală au trebuit să se acomodeze raportului de forţe, sensibilităţilor publice şi atitudinii actorilor publici şi sociali. În Brazilia, democratizarea a avut loc potrivit tradiţiei de conciliere, proprie istoriei acestei ţări, după declararea independenţei. Timp de un sfert de secol, Brazilia a avut programe reparatorii pentru victime. În Chile şi Argentina, unde militarii au pus în operă represalii ilegale, mai mult mortale, care au făcut să dăinuie amintirile, lucrurile au o altă abordare. La Buenos Aires, la 26 octombrie, un tribunal a condamnat la închisoare pe viaţă, 15 torţionari ai Şcolii de Mecanică a Marinei (E.S.M.A.), principalul centru de detenţie clandestină a dictaturii argentiniene (1976-1983), după un proces istoric al Juntei Militare. În 1985, Buenos Aires a cedat presiunii militare, punând punct final procedurilor şi iertându-i pe dictatori. Totodată, după anularea legii de amnistie, în 2003, Argentina a făcut o figură exemplară în materia justiţiei de tranziţie: din 802 militari inculpaţi, 262 au fost condamnaţi, deşi cea mai mare parte a sentinţelor a fost redusă în 2010 şi 2011. Buenos Aires a adoptat o politică proactivă a memoriei, precum şi transparente programe reparatorii. Chile nu este o excepţie. Cu mai puţină publicitate, instanţele chiliene au condamnat 300 de agenţi ai dictaturii lui Augusto Pinochet (1973-1990). Arestarea generalului Pinochet, la Londra, în 1998, prin mandatul judecătorului spaniol Baltazar Garzon, a produs multă emoţie. Cazul „Pinochet” a pus în lumină umbrele tranziţiei chiliene, încurajând magistraţii şi familiile victimelor pentru a persevera până la aflarea adevărului. Regimul generalului Pinochet a făcut 3.200 de moţi sau dispăruţi. La Buenos Aires, Arhiva Naţională pentru Memorie înregistrează 10.061 dispăruţi sau victime ale execuţiilor sumare. Cazul peruan este diferit, deoarece conflictul armat intern a condus la o acţiune împotriva insurgenţilor şi a şefilor de stat, în frunte cu fostul preşedinte Alberto Fujimori. Situaţia din Columbia este de o complexitate particulară, pentru că gherilele de stânga nu au dezarmat, iar o parte din grupările paramilitare de dreapta s-au reciclat în crima organizată. Sud-americanii au fost multă vreme tentaţi a se inspira din tranziţia spaniolă, după moartea generalului Franco. Această ispită s-a dovedit a fi o iluzie. O societate democratică trebuie să răspundă exigenţelor adevărului, justiţiei şi reparaţiei. Este o lecţie de care trebuie să ţină seama şi regimul cubanez, care înăbuşă orice contestare a discursului unic şi orice provocare la istoria oficială.
