În căutarea timpului pierdut …

0
35

Excelenţa Sa, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Philippe Gustin, aflat, marţi, la Craiova, într-o vizită „de explorare”, dacă termenul e potrivit, a evocat, între altele, relaţiile vechi, de tradiţie, între această zonă geografică – Doljul – şi ţara sa. Nu greşea deloc şi nu avea cum, fiindcă ar fi fost impardonabil, deşi se gândea precumpănitor la colaborarea fertilă de la Oltcit, însă puţine alte zone geografice ale ţării, exceptând Capitala, pot invoca identice punţi de confluenţă culturală. Un francez, Jean Yves Conrad, a publicat, în 2005, o carte cu un titlu flatant Roumanie, capitale… Paris („Paris, capitala… României”), apărută şi în româneşte, la Editura „Junimea”, 2006. Autorul a căutat în arhive şi biblioteci, a colindat, la pas, străzi şi cimitire pentru a găsi urmele sau însemnele unor intelectuali de calibru, compatrioţi de-ai noştri, cu aport consistent în promovarea unor legături osmotice durabile. Nu a existat vreodată un complex al românului la Paris. Aşa ceva nu se discută. Anna de Noailles era prinţesa Brâncovenu, cu moşii la Brâncovenii Romanaţiului şi „pasărea măiastră” a poeziei în suflet, devenită la Paris contesa Mathieu de Noailles, binecunoscută în mediile elevate. Martha Bibescu va rămâne – şi în România, şi în Franţa – prinţesă şi devine, în 1931, prima femeie-comandor a Legiunii de Onoare. S-a bucurat de admiraţia lui Claudel şi Marcel Proust. Celebra actriţă Elvira Popescu, din Caracal, prăpădită la 12 decembrie 1993, cu funeralii de amploare, recompensată cu titlul de comandor al Legiunii de Onoare, fusese co-director al Teatrului „Marigny” de pe „Champs-Elysees” şi directoare la „Theatre de Paris”. Cu sculptorul Constantin Brâncuşi, cel puţin, revendicat, în egală măsură, francezii sunt mândri că acest geniu s-a afirmat la Paris, iar românii că s-a născut la Hobiţa, în Gorj, trecând o vreme şi prin Craiova. Nu putem să-i omitem pe Mircea Eliade, cunoscut în lumea universitară academică şi scriitoricească, Eugen Ionescu, devenit membru al Academiei Franceze, Emil Cioran şi putem continua până la… Ştefan Kovacs, o vreme selecţionerul „Cocoşului galic”. Parisul s-a dovedit o gazdă primitoare pentru emigraţia politică şi intelectuală românească. Poate printre ultimii români cu vocaţie europeană, impuşi în peisajul intelectual parizian, se află Valentin Lipatti şi Dan Hăulică, deşi mulţi alţii doresc acest statut şi printre ei graficianul Eugen Mihăiescu. Fireşte, nu putem trăi într-o autosuficienţă, uneori narcisistă. RFI ne îndeamnă să consultăm site-ul Ambasadei Franceze şi ce constatăm: Franţa investeşte în România, iar România trimite bursieri în Franţa. Decalajul e trist. Francofoni fiind, şi de acest preţios detaliu s-a convins inclusiv ambasadorul francez Philippe Gustin, atât preşedintele Consiliului Judeţean, Ion Prioteasa, cât şi prefectul de Dolj, Elena Costea, dovedind că stăpânesc limba lui Voltaire, ne-am îndepărtat, fără nici un motiv, mult de Paris şi nu cred că ne-am găsit prieteni noi mai buni decât francezii. În egală măsură, se resimte şi răceala, dacă nu indiferenţa Parisului faţă de Bucureşti, inclusiv în mult discutata problemă Schengen. În substanţa legăturilor noastre organice cu Franţa s-au amestecat ingrediente de tot felul. Chiar şi actualmente, când atât premierul francez, Jean-Marc Ayrault, cât şi cel român, Victor Ponta, sunt socialişti, nu resimţim vreun reviriment. Şi dureros este faptul că Parisul nu se distinge prin vreun gest tandru faţă de Bucureşti, într-un moment în care ar fi nevoie. Prin circumstanţele cunoscute din a doua parte a verii. Când inclusiv secretarul general al PS, Martine Aubry, fiica lui Jacques Delors, pe sfârşit de mandat, la 28 octombrie a.c., la congresul de la Toulouse, urmând a preda funcţia lui Harlem Desir, nu i-a replicat conaţionalului Joseph Daul, liderul grupului PPE în Parlamentul European. Şi Franţa rămâne Franţa la nivelul Uniunii Europene. În rest, vizita Excelenţei Sale, Philippe Gustin, la Craiova, merită salutată la cel mai cordial mod cu putinţă. Şi fiindcă am pomenit de Marcel Proust, fost bun prieten al Marthei Bibescu, al lui Anton Bibescu, până la familiarizarea cu mirajul Corcovei viticole, de lângă Strehaia, ne-am putea opri asupra simbolisticii titlului unei opere monumentale a scriitorului, „A la recherche du temps perdu”. Fiindcă s-a pierdut timp preţios, după sufocanta simpatie a Parisului, din ultimele zile ale lui decembrie ’89 şi începutul anului următor, ca să nu mai adăugăm că vizita lui Francois Mitterrand la Bucureşti a fost prima a unui şef de stat european, promiţând îmbrăţişarea Franţei.