“Picătura chinezească – reper important al geopoliticii secolului XXI”

0
145

virgil andronacheJocul actual al Marilor Puteri revine, nu neapărat ca o marota a analizei contemporane a spaţiului relaţiilor internaţionale, ci drept o obligativitate asumată conştient şi, deloc exagerat, o solicitare a cărei geneză stă tocmai în dinamica fluxurile de influenţă în politica externă actuală. Pe un astfel de raţionament, cu accente de argumentaţie probată de însăşi evoluţia premiselor analizate, Virgil Andronache decelează în următoarele pagini, condensând aparent ceea ce nu se poate condensa: trecutul, prezentul şi viitorul Chinei; un uriaş milenar, plecat din negura vremurilor, greu de înţeles în strategia internaţională actuală, dar uneori previzibil în acţiunile sale, prin amprentarea unor decizii politice ce-i sunt, de ceva vreme, vizibil de comensurat. “Picătura chinezească” nu este o butadă lipsită de importanţă la nivelul strategii globale, aşa cum înţelege China să abordeze provocările prezentului; este o consecinţă, poate firească, a unei civilizaţii ce a pornit în Umanitate cu mari resurse creatoare. Concurentul cel mai de temut şi vizibil, chiar dacă deocamdată economic, al S.U.A, este China. Aceasta îşi construieşte, pas cu pas, propria strategie de a învinge prin chiar armele adversarului: comerţul şi accesul la înalta tehnologie, graţie unui turism încurajat la scară mondială. Deceniile ce vor urma, prin însăşi poziţionările celorlaţi actori statali cu voci grele în corul marilor economii, ne vor dovedi dacă aserţiunile de mai jos vor fi validate. Virgil Andronache, absolvent al Facultăţii de Electronica şi Telecomunicaţii Bucureşti, cu studii aprofundate în Securitate şi Relaţii Internaţionale a publicat studiul de securitate prezentat mai jos, sub titlul “Picătura chinezească – reper important al geopoliticii secolului XXI” în POLITICAL SCIENCE, INTERNATIONAL RELATIONS AND SECURITY STUDIES INTERNATIONAL CONFERENCE PROCEEDINGS THE IXth EDITION, SIBIU, MAY 22-24, 2015.

 

 

O simplă privire pe harta Eurasiei ne dezvăluie poziţia mai mult decât binecuvântată a Chinei. Dualismul telurocraţie-talasocraţie este prezent aici mai mult decât oriunde în lume. Cel care a intuit imensul potenţial talasocratic al Chinei a fost Sir Halford J. Mackinder la începutul secolului XX. În lucrarea „Pivotul geografic al istoriei” citată de Robert D. Kaplan în cartea „Răzbunarea Geografiei”, Mackinder afirma despre chinezi că „ar putea reprezenta pericolul galben cu care s-ar confrunta libertatea lumii, fie şi numai dacă şi-ar adăuga ieşirea la ocean resurselor oferite de marele continent, un avantaj de care n-au avut parte până acum ruşii, chiar dacă ei deţin acea regiune-pivot”.

Spre deosebire de Federaţia Rusă, China se poziţionează ceva mai la sud de paralela 50 fiind, din acest punct de vedere, pe aceleaşi latitudini geografice cu S.U.A. Dacă urmărim aceste paralele n-avem cum să nu remarcăm identităţi poziţionale ale principalelor oraşe chinezeşti şi nord-americane. Dacă nord-americanii şi-au stabilit capitala pe ţărmul estic al continentului, ca o replică în oglindă la capitalele vest-europene şi ca punct de plecare spre ţărmul vestic scăldat de Oceanul Pacific, chinezii în schimb au căutat siguranţa şi stabilitatea unei zone departe de invadatori şi totodată capabilă să asigure recolte suficiente unei populaţii în continuă creştere. Acest loc nu putea fi găsit decât într-o zonă străbătută de râuri şi unde de-a lungul anului cad suficiente ploi pentru a susţine o agricultura intensivă, respectiv în amonte de confluenţa râurilor Wei şi Fluviul Galben. Spre deosebite de S.U.A. care sunt străbătute de la nord la sud de marile fluvii Mississippi şi Missouri, China este brăzdată de la vest la est de fluviile Yangtze, Galben şi de râurile Wei şi Han. Platourile înalte şi deşertice situate în vestul şi nordul Chinei – ţinuturile locuite de-a lungul istoriei de populaţiile nomade mongole, turcice, manciuriene – au reprezentat sursa bogăţiei hidrografice a Chinei continentale, dar în acelaşi timp şi sursa neliniştilor milenare chineze. În faţa năvălitorilor, dar mai ales sub spectrul foametei datorită climei mai aspre în ţinuturile de la nord de fluviul Galben, chinezii au găsit soluţia, construind un canal între acesta şi Fluviul Yangtze, unind în acest fel ţinuturile nordice şi cele sudice ale Chinei continentale.

Peste ani, ruşii, într-un fel, îi vor copia construind ceea ce s-a numit Transiberianul, calea ferată ce a scos din subdezvoltare partea estică a Rusiei. Construirea Marelui Canal a reprezentat „cheia unităţii geografice a Chinei agrare”. China Han, locul de baştină a etnicilor han identificaţi de marea majoritate a lumii ca fiind adevăraţii chinezi, cea situată între Fluviul Galben şi Fluviul Yangtze reprezentă, în opinia multor analişti geopolitici, Heartland-ul chinezesc.

Dacă discrepanţele între locuitorii din nordul şi din sudul Heartland-ului chinezesc au putut fi nivelate de-a lungul timpului într-o suficientă măsură, nu acelaşi lucru se poate afirma despre locuitorii semicercului vestic chinezesc, începând din nord cu populaţiile mongole, continuând cu cele uigure şi terminând în extremitatea sud-vestică cu populaţia tibetană.

Religiile şamanică, islamică şi budistă ale acestor populaţii, distincte faţă de religiile taoistă şi confucianistă chineze, cât şi stilul de viaţă nomadic au făcut diferenţa între China interioară şi cea exterioară. Istoria milenară a Chinei a fost străbătută de această dihotomie interior-exterior, dilemele având însă dimensiune strict continentală. Acestea vor deveni permanente în conştiinţa poporului chinez, înrădăcinat adânc în vastul teritoriu asiatic, având totodată o largă deschidere maritimă estică şi sud-estică. Este motivul pentru care a fost ridicat Marele Zid Chinezesc, singura construcţie realizată de om vizibilă din spaţiul extraterestru. Acesta a permis dezvoltarea iniţială în interior a unei culturi legate strict de agricultură. Ulterior, au loc intersecţii cu alte culturi, precum cea romană, bizantină, arabă, dezvoltându-se de aici atitudini regionale manifestate în primul rând prin sprijinul şi consolidarea a ceea ce s-a numit Drumul Mătăsii. În istoria omenirii a fost primul mare exerciţiu comercial reuşit, ce unea bazinul Mării Mediterane cu estul Asiei. A constituit, în primul rând, legătura dintre populaţia agrară continentală şi populaţiile pastorale nomade din extremitatea sud-vestică. Drumul Mătăsii a facilitate, ulterior, dezvoltarea unor zone tampon între China şi Asia Mijlocie, a căror politică era favorabilă chinezilor. Condiţiile prielnice de viaţa din Heartland-ul chinezesc au dus la înmulţirea fără precedent a populaţiei, depăşindu-se clar numeric populaţiile pastorale din Asia Centrală. Poate acesta este motivul pentru care China n-a dezvoltat decât mult mai târziu o tradiţie militară. Aceasta a apărut odată cu dinastia Tang, în secolul VII, care-şi va face simţită prezenţa până în nord-estul Iranului şi care va consolida Drumul Mătăsii.       Mai târziu mişcările spre Asia Mijlocie vor fi contrabalansate şi va avea loc o reîntoarcere la „matca” sedentară însoţită de această dată de invazii tibetane devastatoare. Această mişcare hidraulică va reprezenta constanta vieţii poporului chinez până în zilele noastre. Evident, interacţiunile ce au însoţit-o, de cele mai multe ori de o violenţă extremă, vor constitui fundamentul realităţilor politice ulterioare până în zilele noastre. Răspunsul în manifestările chinezeşti centrate excesiv intern nu poate fi găsit decât aici.

Drumul Mătăsii a constituit şi semnalul orientării preocupărilor către sud-estul teritoriului chinez, într-o zonă numită de unii analişti geopolitici – China maritimă; zonă ce va cunoaşte o dezvoltare fulminantă la sfârşit de secol XX. Această dezvoltare va naşte îngrijorări, în primul rând din partea SUA şi Japoniei. Spre deosebire de Rusia obişnuită să-şi etaleze şi să folosească forţa militară, China utilizează mijloace soft de creştere a influenţei cu precădere printr-un comerţ din ce în ce mai prezent pretutindeni pe globul pământesc.

Nu putem fi de acord cu afirmaţiile analistului geopolitic Robert D. Kaplan, care susţine că: „supapa cea mai avantajoasă pentru China, când vine vorba de ambiţiile ei, se deschide înspre statele relativ slabe din Asia de Sud-Est”.

Lipsa obstacolelor geografice dintre China şi ţările din nordul Peninsulei Indochina (Vietnam, Laos şi parţial cu Uniunea Myanmar, fostă Birmania) nu poate constitui un motiv în sprijinul celor afirmate de acest analist. Şi nici prezenţa chineză în viaţa economică a acestor ţări. Sunt bine-cunoscute ciocnirile dintre forţele terestre şi navale chineze şi vietnameze, cât şi reticenţa popoarelor sud-est asiatice de religie budistă faţă de taiosmul chinezesc.

În opinia noastră, China va profita de efortul economic depus de Rusia pentru a-şi întări forţa militară, cu precădere în zona sa europeană, şi va accelera invazia tăcută a teritoriilor mongole, a teritoriilor din Asia Centrală, cât şi a teritoriilor ruseşti din Extremul Orient. Aceste teritorii sunt bogate în materii prime şi hidrocarburi, de care China are neapărată nevoie. Concomitent, China îşi întăreşte prezenţa către vestul ţării construind căi ferate, punţi de legătură spre Asia Centrală. O cale ferată de mare viteză urmează să lege Beijing-ul de Astana, capitala Kazahstanului şi, de aici mai departe, către Moscova şi Europa.

Dacă privim cu atenţie harta geografică a Chinei nu avem cum să nu remarcăm un al doilea ¨Mare Zid Chinezesc¨, în oglindă cu Marele Zid Chinezesc, de data acesta maritim, constituit fiind dintr-o salbă de insule începând cu Okinawa, Taiwan, Paracel şi terminând cu Spartly. Toate acestea nu aparţin Chinei şi împreună se constituie într-un redutabil baraj în faţa forţei navale chineze.

Dacă urmărim atent dezvoltarea navală chineză acesta, mai degrabă, ţine de domeniul comercial. Chiar şi submarinele construite de chinezi nu au alt rol decât acela de a proteja flota comercială. Spre deosebire de SUA care afişează o masivă forţa navală acompaniată de o redutabilă forţa aeriană, China preferă discreţia concomitent cu o prezenţă din ce în ce mai sufocante a mărfurilor chinezeşti într-o piaţă globalizată, în care preţul scăzut şi cantitatea dictează de multe ori în detrimentul calităţii.

Mulţi analişti geopolitici, printre care şi profesorul Robert D. Kaplan, prevăd transformări majore în societatea chineză generate, în bună măsură, de schimburile de turişti care au loc între China şi Taiwan, între China şi Japonia, între China şi alte ţări din America de Nord şi Europa.  Robert D. Kaplan aprecia că: „ţelul de a transforma China chiar în interiorul acesteia nu este o vânătoare de vânt”. Nu putem fi a acord cu această afirmaţie.

Premisele de la care porneşte analistul nu sunt suficiente pentru a susţine o asemenea teză. În a-i transforma într-un vehicul democratic pe aceşti turişti este mult prea mult faţă decât îşi închipuie analistul că pot evolua lucrurile. Milioanele de turişti chinezi care vizitează Taiwanul sunt mânaţi de interese comerciale dublate de curiozitatea de a vedea teritoriul care a aparţinut în trecut Chinei şi nu reprezintă majoritatea populaţiei chineze continentale. Mai mult decât atât, China eternă este rurală prin excelenţă, „aproape 70% din populaţia Chinei locuieşte în mediu rural”. Lucrătorii pământului trăiesc după nişte reguli de viaţă milenare, influenţate mai degrabă de variaţia anotimpurilor şi în nici un caz de viaţa democratică din Taiwan.

Puterea Chinei constă tocmai în disciplina şi unitatea poporului. Nu întâmplător conducătorii ei au decis ca imensul spaţiu chinezesc să fie cuprins într-un singur fus orar. S-a dorit a fi un semnal cât se poate de clar că nu poate fi vorba decât de o singura voce, comuna tuturor chinezilor de la un capăt la celălalt al ţării, indiferent de diferenţele de fus orar existente in zonă. Există excepţia numită Hong-Kong ce funcţionează „ca o fereastră a Chinei spre lume şi a lumii spre China” . Democraţia liberală nu pătrunde prin draperiile acestei ferestre spre spaţiul asiatic chinezesc continental. China a sugrumat orice manifestare de revoltă publică. Show-urile televizate cu deţinuţii de drept comun dinaintea execuţiei surclasează orice alte emisiuni ale televiziunii publice, într-o ţară în care nu există prezumpţia de nevinovăţie. Dezvoltarea turismului extern face şi ea parte dintr-o strategie, pe de-o parte dizidenţii sunt încurajaţi să plece, iar pe de altă parte turiştii chinezi se întorc întotdeauna în ţara lor cu un bagaj de cunoştinţe impresionant din ţările vizitate. Aceştia sunt precum albinele care, indiferent cât de departe ajung faţă de stup, revin întotdeauna încărcate şi dornice să repornească căutările şi acumulările, oricât de anevoioase ar fi acestea.

Prezenţa militară americană în Oceanul Pacific, cu precădere în Insulele Guam, Palau, Solomon, Marshall, le transformă pe acestea în adevărate turnuri de control, gata oricând să concentreze în jurul lor forţe navale şi aeriene impresionante, capabile să dea riposte hotărâte unor eventuale atacuri chinezeşti asupra a ceea ce unii numesc turnurile de veghe limitrofe coastei chineze, constituite din „aşa-numitului Prim Lanţ de Insule, pe care-l formează, de la nord spre sud, Japonia, insulele Rzuku, aşa-numită jumătate de insulă a peninsulei Coreea, Taiwanul, Filipine, Indonezia şi Australia”. Nu putem fi decât parţial de acord cu acest punct de vedere. Robert D. Kaplan priveşte lucrurile de pe poziţii mai degrabă talasocratice, ignorând realitatea.

În ultimii ani, în timp ce strategii americani sunt prinşi să descifreze mişcările chinezeşti în spaţiile oceanice, chinezii sunt deja prezenţi în număr din ce în ce mai mare atât în SUA, în Europa, dar mai ales în Africa. Dacă romanii construiau şosele care legau Roma de cele mai îndepărtate ţinuturi ale Imperiului Roman, chinezii construiesc cu frenezie căi ferate de mare viteză pentru al căror controlul al traficului feroviar utilizează numai echipamente de ultimă generaţie, de producţie chineză. În fapt, aceste investiţii în infrastructura sunt replica în oglindă, de data aceasta telurocratică a turnurilor de veghe şi control maritime americane, implantate în zone continentale de mare interes geostrategic. Asemenea proiecte sunt în derulare în Asia Centrală, Africa, Europa de Est (Belarus, Ungaria, Serbia şi probabil şi în Romania într-un viitor nu prea îndepărtat).

Mişcările înspre teritoriul chinezesc sunt atent şi discret supravegheate, iar cele spre Rimland, spre Rusia, spre Africa, spre Europa si mai departe spre S.U.A. sunt controlate minuţios. Întreţinerea, dar mai ales dezvoltarea acestor reţele feroviare nu se poate realiza decât cu ajutorul chinezilor, aceştia asigurându-şi astfel o prezenţă extinsă, cât se poate de normală. Acestea sunt adevăratele picături chinezeşti, ignorate de mulţi şi neapreciate la adevărata lor valoare. Însumate ele creează acel şuvoi greu de oprit, care va împinge cu putere China spre vârful piramidei. De altfel, în timp ce Japonia şi S.U.A. caută să limiteze puterea hegemonică chineză în Asia, China sare peste această abordare îngustă regională asiatică căutând noi orizonturi capabile să-i ofere oportunităţi, cu precădere pe tărâm economic. Progresele sunt uriaşe. China se îndreaptă „cu paşi hotărâţi, bazaţi pe ritmuri de dezvoltare ameţitoare, spre preluarea întâietăţii economice mondiale” .

Provocarea fundamentală a secolului XXI nu se va desfăşura în Oceanul Pacific, aşa cum a prezis Mackinder, ci mai degrabă, în opinia noastră, ea va fi legată de abundenţa mărfurilor chinezeşti care începe să fie vizibilă pe toate meridianele şi care va genera rearanjări şi repoziţionări importante pe întreaga scenă mondială.