Scriam cu nişe ani în urmă despre ceea nu nici nu îndrăzneam atunci a anticipa momentele de cumpănă pe care le trăim, pe tot Mapamondul, de câteva bune luni. Tema, ca să-i zic aşa, era a miilor poate a milioanelor de morţi înregistrate zilnic, din cauze diferite, însă ideea ca atare, a rămâne cumva de o actualitate mai mult decât dramatică. Tragică. Se moare în fiecare zi cu miile în lume din cauza unui virus căruia ştiinţa şi tehnica de a căror evoluţie aproape că ne speriasem cu ceva timp în urmă, nu pot nici măcar să-l definească în identitatea sa malignă.
Şi în faţa acestei tragedii, politicul, dincolo de adevărul de a-şi fi pierdut de multişor străvechiul resort atenian, se oferă ca într-o comedie bufă, cu precipitaţii retorice depăşind deseori zona absurdului.
Scriam atunci, în relaţie cu tragediile imigranţilor, că „Moartea unui singur om – scrisese cândva Geo Bogza – e o palmă dată umanităţii în întregul ei. Chiar şi o moarte aşa-zis „naturală”, dacă în acest adjectiv ni se refuză dreptul, altminteri la fel de natural, la veşnicie, fie ea doar simplă metaforă a transcendenţei.
Cândva, prin alte trecute vremuri, căzute sub pecetea unei taine haine, privită în faţă, cu neverosimila cutezanţă a acceptării unui destin căruia îi erai doar martor, moartea se retrăgea ruşinată lăsând îndrăzneţului un loc în Istorie: minimă compensaţie, însă nu mai puţin meritată. O îndreptăţire la glorie de care postmodernitatea aceasta hazlie ne ţine departe. Acelea erau vremuri ale eroilor: dispărute ele sau negate, scoşişi actorii lor din Memoria anonimă şiîncarceraţi, ca o a doua moarte, prin hrisoave îndurând asaltul mucegaiului.
Azi, într-o geografie cu graniţe anulate de o comunicare în simultaneitate, moartea capătă forme ale unei crime continue, mai anonime şi mai sordide ca nicicând. Se moare secundă de secundă, sălbatic şi umilitor, fără vreo urmă ritualică, ca într-o vânătoare fără reguli sau o „cruciadă” halucinantă, cu instigatorii pretutindeni şiucigaşiinicăier”.
Cineva făcea, într-o exemplară pagină publicistică reacţionând la crimele din jur, mai ales la cele cu substraturi „statale”, derobând de răspundere agenţii impropriu desemnate secrete, o oportună, dar tocmai de aceea acuzatoare, distincţie între „morţi” pretins eroice, prin natura lor, puţine, şimorţile, infinite – şi cotidiene – arondate anonimatului. În prima categoria ar intra nişte militari ucişi pe un front, mai puţin ori deloc al lor, cum se spune deopotrivă de nefericit, la datorie; în cealaltă, a anonimilor, bătrâni, femei şi, îndeosebi, copii, prunci iviţi la lumină, victime tăcute şi în absolut nevinovate ale unor constrângeri ale sorţii, ori, şi mai năucitor, întâmplate în calea unui gând hrăpăreţ al satrapilor conflictelor ce brăzdează de la un capăt la altul planeta.
Şi acum ce explicaţie cât de cât logică, cât de cât în linia unui umanism cu care ne-am fălit în ultimele secole, ar mai putea fi invocată ca suport pentru ceea ce am trăit şi continuăm să trăim?
Morţi, cu milioanele, în state, continente, în întreaga lume, multe în imediata noastră apropiere, cărora nu le mai ştim nici numele, cărora, poate, nu e nimeni care să-i regrete, aparte că unii, sperăm că puţini, chiar dispar într-un anonimat nemeritat. Şi regretabil, dacă ne raportăm la pretenţiile pe care le avem, azi, de la un standard de viaţă şi de cunoaştere fără precedent în Istorie.
Se moare, oricum „vom muri”, cum, ca Eminescu al nostru, pronostica cu mai bine de două secole în urmă, marele poet italian, Giacomo Leopardi care, ca şi poetul român nepereche, n-avea să apuce nici vârsta unei maturităţi acceptabile.
Se moare, zilnic, şi din nefericire, nu există leac, nu există nici măcar nişte explicaţii cât de cât coerente şi credibile care să confere viitorului imediat al lumii în care trăim şi în care se schimbă peste putinţele noastre de înţelegere. Trăim o schimbare, se pare că epocală, dar ale cărei consecinţe nu le putem nici anticipa în cele mai generale linii ale sale. Iar alternative nu există, în afara aceleia, dintotdeauna, de a căuta să ne adaptăm: cu un mers din care nu prea înţelegem mare lucru, fiindcă nici nu e de înţeles ceva care să ne fie de ajutor.
