Dezbaterile în jurul proiectului Uniunii Europene datează încă de la primele sale proiecţii, de la Tratatul semnat la Roma, în 1956, continuând cu diversele faze, materializate în mai multe etape, de la Tratatul de la Lisabona la cel de la Maastricht şi nu s-au oprit încă. Dimpotrivă, ele continuă cu o vigoare demnă de evaluat, de la caz la caz, ultima sfidare fiind generată tocmai de impactul generalizat şi cu consecinţe încă greu de anticipat al pandemiei Coronavirus. Minimalizate în conţinutul poziţiilor, diverse şi, nu o dată, contradictorii, dezbaterile s-au reaprins în ultimele săptămâni în urma controverselor acute privind proiectul european comun şi solidar de reacţie la impactul şi, mai ales, la consecinţele, cu certitudine neliniştite, de nu cumva catastrofale, al stări de urgenţă, cvasi-identice, adoptate de toate guvernele celor 27 de state componente ale Uniunii. Un conflict deschis s-a activat cu câteva săptămâni în urmă între un grup de ţări, la iniţiativa Italiei şi a Franţei, şi altul reprezentat de Germania şi Olanda. Cu alte cuvinte, vechea dicotomie Nord vs Sud, dar căreia i se poate adăuga la fel de bine şi cea Vest-Est, în principiu acutizată tot de poziţia calificată cam autoritară şi hegemonistă a aceleaşi Germanii.
Departe de a se încheia, confruntarea continuă, în media cu deosebire, căpătând, deseori, accente dramatice, unele ultimative în legătură cu riscul dezintegrării Uniunii. Un eveniment ce invocă debitul substanţial al unei ineficienţe de sistem al organizaţiei.
Am citit, ieri, în ultimul număr al publicaţiei italiene „Micromedia”mai multe luări de poziţie în acest sens ale unor analişti reputaţi în istoria UE. Una dintre ele, cu titlul sugestiv şi ameninţător Leviathanul Uniunii Europene şi atacul la democraţie, sub semnătura lui Alberto Bradanini.
Succint, trecând în revistă cele câteva forme-titulaturi succedate în timp, de la ideea unei Confederaţii de tip american la un „Stat” European (cu un guvern, o Adunare Parlamentară, o Bancă Centrală şi o Armată comună, lucruri deja în act, dar nefuncţionale din cauza restricţiilor de decizie impuse, în varii forme!). Însă niciuna din aceste variante nu corespunde adevărului din motive lesne de înţeles, printre care barierele structurale dintre popoarele incluse în proiect.
Ce e de reproşat întâi de toate actualei Uniuni? Cum anticipam, în primul rând inechitatea în impunerea unor proiecte, rezoluţii, poziţii comune la nivel general, dar mai ales la nivel economic. Şi chiar politic. Ca în fabula celebră cu „egalitatea” dintre câini/dulăi şi căţei. şi aici lucrurile funcţionează, din păcate, cam în acelaşi mod.
Însă reproşurile cele mai frecvente şi mai substanţiale se referă la UE ca un sistem birocratizat excesiv, cu două directe şi nocive consecinţe: prima, dar nu şi cea mai gravă, ar fi şirul ce pare fără sfârşit al deciziilor cu valoare de decrete şi care, amestecate şi contradictorii, s-au metamorfozat într-un labirint incomprehensibil chiar la nivelul unor autorităţi naţionale; cea de-a doua consecinţă ar consta în preeminenţa, în iniţierea şi impunerea deciziilor, de către o armată de funcţionari, un detaşament extrem de stufos, şi, mai grav, deseori acţionând preferenţial în complicitate cu mari grupuri de interese, economice şi, mai ales, financiare.
Dacă în legătură cu prima consecinţă scopul nedeclarat, intenţionat ori accidentat tocmai de stufozitatea acelui aparat birocratic, ar fi disimularea adevăratelor semnificaţii juridice şi veridice spre a sustrage atenţia „supuşilor” chemaţi la obedienţă fără crâcnire, în privinţa celei de-a doua consecinţă ar fi vorba chiar de un model retardat, dacă nu intenţionat conceput, de limitare a democraţiei. O democraţie pe care unii – şi nu nici măcar vorba de exclusiviştii naţionalişti de dreapta ori de stânga ce aparţin unei categorii regretabile, dar tot mai pe val, din păcate – nu ezită s-o pună direct sub semnul întrebării. Fiindcă limitele, cunoscute, ale democraţiei, ori mai precis ale formelor sale particulare, uneori contraproductive, mie îmi revine neliniştitor în memorie, titlul unei cărţi a marelui gânditor NorbertoBobbio pe care am citit-o cu ani în urmă: Qualedemocrazia? Care e, deci, şi cum funcţionează democraţia în UE? Şi, date fiind tocmai mulţimea de controverse şi de conflicte de-acum antamate, ce şi care viitor va avea ea la finalul acestei pandemii coşmareşti?
