Despre speranţă

0
26

Sărbătoarea sfântă şi însemnată, după spusa românilor de pretutindeni, a Învierii Domnului ne găseşte anul acesta în debutul unei primăveri mai strălucitoare şi mai călduroase ca niciodată. Aproape îmbrăţişată de caniculă. Dar deloc mai fericiţi ca acum un an. Poate nu lipsiţi totalmente de speranţă, deşi nădejdile se arată destul de firave. Definită corect, speranţa nu are nimic de a face cu fericirea. De tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară, dar pentru pierderea ei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală care nu se reglează niciunde, decât în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic, aşa ne povăţuieşte undeva biograful îngerimii. Nimic, aşadar, din lumea contingentă nu poate disloca speranţa şi tot ce o poate submina e fals. Numai ceea ce o întreţine e adevărat. Ni se va spune că ne complacem în abstracţiuni. Şi aşa este. Am aşteptat Paştele, ca şi Crăciunul, cu o trainică nerăbdare şi o bucurie a cărei mistică este inefabilă. Dar aptă să ne potenţeze speranţa. Fiindcă a pierde speranţa nu-i un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă este unul favorizat de împrejurări nefaste. Neîndoielnic că avem uneori motive să ne temem şi să ne simţim uitaţi de Dumnezeu. Căruia i s-a batjocorit pilda. Iar Atoatefăcătorul n-a putut uita nesocotirea poruncilor Lui. Credinţa devine, aşadar, crucea pe care se vor sprijini speranţele sfârtecate. Şi absenţa ei, a credinţei, înseamnă a rămâne în afara spiritului pascal. Temători şi îngânduraţi, suntem, fireşte, departe de a simţi în preajmă prezenţa celui care a promis să fie cu noi, în toate zilele până la sfârşitul veacului. Dar să ne bucurăm astăzi, căci acum sunt Paştele. Să le întâmpinăm curaţi sufleteşte şi trupeşte, pe cât ne stă în putinţă. Şi să fim, dacă putem, mai buni. Şi mai solidari. Hristos a Înviat!