Nu mă interesează în mod deosebit postumitatea. Cu excepţia celei familiale care, desigur, e parte din destinul fiecăruia. M-au intrigat mereu maniile, fiindcă sunt mai multe potrivit cu firea şi, mai ales, cu suportul şi avântul care le susţin, ale unor creatori să le spun în general din sfera culturală, de a-şi extinde pretenţiile, prezentate deseori drept convingeri indiscutabile, dincolo de limitele propriei lor existenţe, nu fără o supralicitată umbră de „genialitate”.
Întâmplător ori nu, însă eu cred că mai degrabă da, majoritatea dintre ei sunt veleitari. Şi, în contextul eliberării totale a accesului la piaţa, la rându-o larg slobozită cui vrea ori cui se nimereşte, numărul lor a crescut vertiginos şi cu siguranţă va continua. Fie că e vorba de artişti plastici, de poeţi ori prozatori abia depăşind limita unor gazete de perete ori a unor spaţii expoziţionale negirate critic, fie de haita unor cântăreţi de muzică (în aşa-zisele genuri „uşoară” şi „folclorică” dezastrul e vizibil ori audibil ceas de ceas), te loveşti de ei peste tot. Şi poate că nici nu i-ai sesiza dacă nu ţi-ar ieşi în întâmpinare fie cu o invitaţie , fie cu o carte, despre care se aşteaptă, nu încape îndoială, şi te şi somează să te pronunţi.
În fapt, nu ştim, căci nici nu avem cum, ceea ce ne va supravieţui în perspectiva aceasta de un nivel creator. Istoriile culturale – literare, artistice, muzicale –, când nici nu le consemnează, le trec la… subsol ori pur şi simplu la „şi alţii”. Asta nu înseamnă că aş descuraja pe cineva să nu încerce să se producă. Dimpotrivă, în locul pierderii vremii prin coclaurile unei existenţe eminamente mondene ori chiar punibile, gestul de a testa, cu ori fără înzestrare vocaţională, un act creator e în totul recomandabil.
O soluţie pentru ieşirea dintr-o astfel de dilemă, dacă despre dilemă este vorba, ar trebui căutată în afara acestei arii atât de pretenţioase şi, cumva, selecte, în sensul în care orice act creator e deopotrivă electiv (alegi ori, cum se spunea pe vremea romanticilor, eşti ales) şi selectiv (eşti supus volens nolens unei selecţii, începând de la gusturi, care, spuneau latinii, nu se discută, şi sfârşind cu intrarea şi, mai ales, rămânerea în canon.
Iar ceea ce numesc aici soluţie trebuie căutată şi confruntată în acele modalităţi, nu mai puţin creative, care au fost şi, din păcate, par a se pierde în negura vremurilor, meşteşugurile. Pentru cei mai puţin informaţi, s-ar cuveni să ştie că, încă din zorii Evului Mediu, ele aparţineau de drept domeniului artelor. Numite bresle, ori cine mai ştie cum, i-au încorporat, spre a mă opri doar la exemple ilustre, atât pe Dante (care însă nu s-a înscris în cea a poeţilor, inexistentă „instituţional”), cât şi pe un Giotto. Nu sunt la fel de convins de Michelangelo, nici de contemporanul său mai tânăr Leonardo, însă asta nu mă împiedică să-mi amintesc cum lui Brâncuşi însuşi îi plăcea să se includă în tagma unor creatori anonimi din propria-i ţară de origine.
Îmi amintesc de bunicul meu patern, care m-a părăsit licean fiind eu, care se pricepea la multe: era tâmplar, dotat cu tot ceea pe vremea aceea se putea găsi şi-i era de folos, cizmar, la nevoie, morar – cu peste un deceniu de slujire zi şi noapte la unica, din cele şapte mori pe care la avusese satul natal (aveam să aflu abia mai târziu, pe căi filologice, că numele de Georoc, cel al satului, era în origine turcesc şi însemna-înseamnă tocmai „moară”, „morar”).
Cât despre ceea ce ne supravieţuieşte, sustraşi vreunui destin postum ceva mai norocos, în spaţiul creativ-cultural, personal aş opune câteva mese şi scaune (din acelea „pitice”, specifice timpurilor mai îndepărtate şi mai sărace) lucrate cu migală şi cu meşteşug de bunicul meu şi care trebuie să mai existe încă prin casa părintească, din nefericire astăzi abandonată.
Ţin minte câtă putere de seducţie a depus bietul meu bunic – îi spuneam „Bătrânul”, nu se purtau pe atunci apelativele de bunic şi de bunică, căci bunicii materne, singura supravieţuitoare, îi spuneam, toţi nepoţii, „Mumă” – să mă ademenească în tainele tâmplăriei. Nu doar că n-a reuşit întru nimic, dar, poate tocmai dându-mi inconştient seama de lipsa de „vopcaţie”, am rămas, în domeniu, un veritabil anti-talent.
Prin urmare, ţărână ori năluci plutind îngereşte prin nenumite ceruri, cum ni se recită în ceasul cel de pe urmă, întrebarea ce (mai) rămâne după noi, în afara numelui cu seminţia sa cu tot, îşi revendică o legitimitate a sa, dincolo de orgolii şi de pariuri, cu siguranţă insignifiante, dacă nu chiar din start falimentare.
