O cunoşteam de peste patru decenii: studentă la Filologia craioveană, cred că-şi disimula vocaţia poetică, fiindcă nu mi-o amintesc în această ipostază. Destinul, ignobila Fatimă, a făcut ca în ultimii ani, să ne intersectăm drumurile, printr-un joc al unei stime reciproce şi, fireşte, şi cu concursul coincidenţelor. Am însoţit-o să-i prezint ultimele sale isprăvi literare, toate ieşite cu o precipitare care abia acum, în ceasul în care a luat drumul spre ceruri, capătă mi se pare o semnificaţie misterioasă pe care n-am ştiut s-o anticipăm. Şi neîndoielnic ne-am şi refuzat-o. Aşa s-a întâmplat că în ultimii trei ani, i-am fost confident la lansări la Calafat, la Drobeta, la Râmnicu-Vâlcea şi, chiar în vara trecută, la Curtea de Argeş, oaspeţi amândoi ai cunoscutului Festival Internaţional de Poezie organizat de două decenii de Carolina Ilica şi Dumitru M. Ion, ei înşişi poeţi notorii şi mesageri ai culturii noastre prin lume.
Acolo, constrâns de durerile unei operaţii recente, am decis, în duminica în care cei 50 de poeţi sosiţi din toată lumea în Cetatea Brâncovenească tocmai se pregăteau să urce spre Vidraru, i-am spus că mă voi retrage. A decis pe loc, cu generozitatea-i cunoscută, că mă va însoţi, plecând împreună cu maşina ei pe lungul drum al Râmnicului spre Bănie. Îmi stăruie în memorie cu accentele acum revigorate dureros colocviul acela despre poezie, despre colegi, despre prieteni comuni şi, desigur, despre copiii, ai noştri şi ai generaţiilor ce ne urmează, într-o lume care, parcă, dă vădite semne că nu ne mai aparţine în întregime.
Nu mi-a cerut niciodată, precum alţi confraţi, să-i recenzez cărţile, pe care, la fiecare apariţie, mi le oferea cu o delicateţe nelipsită de un abia perceptibil gir al discreţiei sale proverbiale. De atunci, din vara trecută, ele, cărţile, s-au rânduit pe raftul de priorităţi din biblioteca mea, alături de altele câteva, tot ale unor prieteni, în aşteptarea unor evaluări critice pe care mi le înscrisesem într-un orizont al datoriei. La ultima întâlnire, îi divulgasem, poate şi ca o scuză un pic neinspirată în numele unei promisiuni pe care mi-o făcusem doar mie, intenţia, rămasă, iată, neonorată.
Printre coperţile ultimei sale cărţi de poezie, regăsesc notaţiile de lectură pe care le împărtăşisem publicului severinean şi vâlcean şi resimt uimirea de a fi constatat atunci un sens al unei dedublări – atât de specifice poeţilor autentici – şi, mai precis, „unul al dualului, ca un fel de joc între aici-acolo, pe urmele viziunii heraclitiene a ambivalenţei topice, a căutării-găsirii, pe malurile apei/vieţii care curge odată cu lucrurile şi în care sfârşesc până la urmă şi destinele noastre: eşti aici-dincolo”
Cum să te aperi de asaltul capricios al Cuvântului în ipostaza sa de Logos fiinţial şi care, evanghelic vorbind, este Începutul, Naşterea, dar în care se înscrie, premonitoriu, şi Sfârşitul lumesc?
Cea revărsată în mine
strigă
în unghiuri şi pătrate…
Versuri premoniţii pe care mi le notasem atunci în acele notiţie-notaţii de prezentare din ultima sa carte, cu un titlu nu mai puţin premonitoriu: Camera dezastru, con-creată cu harul benedictin al graficii artistului ei preferat, Viorel Pârligras!
Reţinusem atunci, iarăşi într-un joc arghezian ascuns al lui aici-dincolo, ceea ce decretasem public a fi fiind o pecete a poeziei Lilianei Hinoveanu. Şi a Poeziei în genere, când aceasta e resort şi mobil al trăirii. Şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, iată alte versuri identificate atunci de mine care, acum, capătă pecetea – ca stimagt franciscan – măsura profetică a înseşi condiţiei noastre muritoare:
şi porneşte tăvălugul peste isteria de forme şi
de zgomote
Ca un misterios pact între poet şi moarte, aşa cum scrisesem eu însumi într-un final de poem într-o altă vârstă şi într-un alt context:
există (cum spuneam) un nu ştiu ce pact secret
între poet şi moarte: un fel de dispreţ reciproc
din care huruie o iubire aproape hilară
o presimţire de concediu prenatal
– dacă (dacă?) în pofta sa de desfrâu
Fatima îi alege pe ei drept clienţi pe care
iubindu-i îi lasă aproape nenăscuţi
Şi mă gândesc că nenaşterea e, în substrat, suportul speranţei a unicei supravieţuiri a poeţilor peste pragul imprevizibilei lor plecări dintre noi, făcându-ne garanţi ai unei neuitări deplin meritate.
