Zilele Craiovei – final grandios

Am încercat, de-a lungul amplelor şi numeroaselor manifestări ce s-au succedat, într-o cadenţă deconcertantă şi captivantă în cele şapte zile ale recent încheiate ediţii a „Zilelor Municipiul Craiova”, să conturez, sub incidenţa unor cuvinte niciodată parcă mai fragile la impactul cu realitatea faptelor, dimensiunea unui program-proiect ce-a depăşit toate aşteptările. Scriu, la puţine ceasuri de la finalul grandios petrecut duminică noaptea, în Piaţa Mihai Viteazul, încă sedus de atmosfera mirabilă în care mii de craioveni s-au regăsit, plenar şi încântător, într-o comuniune de trăiri şi sentimente cu adevărat rare.

Mărturisesc că, oricât de avizat va fi fiind cineva, inclusiv din rândul protagoniştilor acestui proiect, aşteptările au fost depăşite. Notam, în zilele trecute, incitanta noutate, egalată doar de ardoarea ambiţiei echipei edililor Băniei, ce-a constat în varietatea generică şi tematică, gândită şi operată într-o structură cu un benefic accent de sociologie artistică urbană. Şi totul a fost posibil graţie inserţiei unui spirit de competiţie de un neasemuit augur generat şi asumat între instituţiile artistice şi culturale care, într-o nefericită tradiţie, nu s-au regăsit aproape niciodată sub semnul unei cauze comune atât de coezive şi de fertile ca de această dată.

Proiect de o unicitate atestată în istoria de aproape opt decenii pe scene, în teatre şi în mari cetăţi artistice din Europa şi din lume, spectacolul Carmina Burana de pe imensa scenă amenajată în centrul civic al Cetăţii a fost, cu adevărat, un regal, împlinind, superb, covârşitor, o săptămână de evenimente, fiecare cu prinosul de încântare şi de seducţie.

Un spectacol-etalon cu plusul de legitimare absolută pentru şansele Craiovei întru câştigarea titlului de „Capitală Culturală Europeană” în depărtatul şi totuşi apropiatul an 2021, căruia nu i-a lipsit nimic din recuzita unui act artistic excepţional şi asumabil de instituţii de artă şi de oraşe cu tradiţii şi istorii cu mult mai talonate pe continent ori dincolo de el. O muzică, cea a lui Karl Orff, cu texte sacre într-o latină a cărei disponibilitate de gen n-o cunoşteam în esenţa sa cea mai înaltă şi mai pretenţioasă, articulată, organic şi coezic, de o orchestră, un cor şi trei excepţionali solişti, într-o viziune regizorală de o coerenţă magnifică, cu captivantele etalări, distribuite într-un relief cromatic abundent şi variat, ale unei coregrafii ce-a mizat, contrapunctic, pe farmecul ludicului – iată argumentele unui final de partidă încununată de măreţie.

Ei bine, dinaintea oricăror suspiciuni pe care le-aş putea trezi, rareori m-am încredinţat, cronicar pasager şi incidental al unor acte de cultură şi de artă, unor atribute atât de tari, precum măreţ, grandios, regal, mirabil etc. Însă, mărturisesc din noi, rareori mi s-a întâmplat (poate cu prilejul nemaipomenitelor întâmplări teatrale, mirabile şi grandioase şi ele, ale lui Silviu Purcărete) să devin o victimă atât de sigură, copleşită de-a dreptul, a unui act artistic.

Meritul revendică, fireşte, un întins eşantion de contributori, veritabili risipitori ale darului oferit cu un gest aproape euharistic: de la regizorul Valkay Francisc, la dirijorul David Crescenzi la soliştii Diana Ţugui, Alessandro Carmignani şi Ştefan Ignat, de la coregrafii Nicolae Popa, Laurenţiu Nicu, Pavel Uncu, Eva Ştefănescu şi Andreea Gheorghe la instituţii, de artă şi şcolare (Teatrul Colibri, Liceul „Marin Sorescu”, Şcoala generală nr. 39 „Nicolae Bălcescu” şi până la echipa managerială a Teatrului de Operă din Bănie.

Un pariu – anticipam cu doar două zile în urmă – căruia îi creditam succesul. Acum, încă sub povara stelară a emoţiilor, pot adăuga, cu complicitatea dictonului latin Labor coronat opera, că pariul n-a fost doar câştigat: succesul face legitimă, îmi pare neîndoielnic, o aspiraţie, risipită în trecut, a craiovenilor la un statut cultural al cărei temei s-a pus în mişcare.