Nu fi „trist” Radu Berceanu!

De regulă, senatorul de Craiova, Radu Berceanu, preşedintele organizaţiei Dolj a PDL, are suficient tact şi ştie când şi cât trebuie să vorbească. Umblă discret şi la licenţe lexicale, mai aruncă, întâmplător, câte o comparaţie străvezie şi, când nu spune mare lucru, fiindcă nu poate, fie priveşte în sus, fie se lasă trădat de mimică. La prezentarea moţiunii intitulată „România dreaptă – România puternică” de Emil Boc, joi 28 aprilie a.c., la Filarmonica „Oltenia”, în faţa activiştilor portocalii, Radu Berceanu a tăcut mâlc, înghiţind în sec. Lucru absolut firesc, din moment ce opţiunea sa anunţată se îndrepta spre Vasile Blaga, contracandidatul lui Emil Boc. N-a fost o situaţie tocmai confortabilă. Mai ales că prezenţa lui Emil Boc, însoţit de Traian Igaş, Elena Udrea şi Anca Boagiu, pe aliniament exclusiv politic, în fieful lui Radu Berceanu, însemna şi un plus de tupeu, de siguranţă de sine, de sfidare a amfitrionului, deşi guvernul actualului premier este privit, cel puţin în sudul ţării, cu maxim scepticism, poate şi din cauza marilor carenţe de comunicare. Dar asta e o altă discuţie. În spatele uşilor închise, Emil Boc a spus ce avea de spus, deloc ceva interesant, după mărturisirile celor care au avut acces în sală. Venit pentru prima dată la Craiova, în calitate de premier, însoţit şi de trei actuali miniştri, Emil Boc se putea interesa cât de cât şi de spectrul problemelor specifice Doljului, spre o analiză adecvată, în căutarea unor soluţii concrete. N-a avut timp pentru aşa ceva. S-a arătat interesat doar de posibilitatea obţinerii de voturi, în confruntarea cu Vasile Blaga, la Convenţia Naţională a PDL, pentru păstrarea şefiei partidului. Atât şi nimic mai mult. S-a arătat mirat el însuşi că n-a fost fluierat în stradă, cum i se întâmplase pe unde mai umblase, fără a cunoaşte adevărul: liderii opoziţiei doljene conveniseră să fie lăsat în pace, luaseră chiar măsuri adecvate, pentru a demonstra democrat-liberalilor că le respectă evenimentul politic „de familie”. Şi că nu amestecă, în nici un fel, calitatea de prim-ministru cu cea de lider al partidului. Şi acum ce a văzut Radu Berceanu? Păi, ce să vadă, decât ceea ce era de aşteptat. Oameni pe care el însuşi îi inventase, îi mângâiase pe creştetul capului şi îi numise în funcţiile deţinute, pe criteriul „ai noştri sunt mai buni”, se gudurau obedient pe lângă Emil Boc şi suita acestuia, fiindcă „din cinste şi onoare se lipeau de cel mai tare”. Nimic nou sub soare şi de când ne ştim aşa s-a întâmplat de fiecare dată. N-are sens să facem trimiteri pretenţioase la un trecut apropiat sau la versatilitatea noastră funciară. Mai clar, ca în fabula „Toporul şi pădurea”, că pe-asta a citit-o şi deputatul Gelu Vişan, catalizat parcă de magnetismul delegaţiei lui Emil Boc. Aşadar, „nu fi trist Radu Berceanu!”, şcoala de mari caractere a PDL-ului, fiindcă aici vorbim de acest partid, nu de altul, nu putea oferi altceva decât ceea ce s-a văzut şi, mai ales, auzit, încât justificată a fost rostirea ulterioară: „bine că n-am vorbit”.