Imunitate sau impunitate?

0
74

S-a discutat îndelung şi cu patimă în ultimii ani în legătură cu imunitatea parlamentarilor, dar şi a altor demnitari de rang înalt. Îndelung e un fel de a spune, fiindcă în realitate abia în aceste ultime săptămâni în care campania oarecum abruptă a instituţiilor abilitate, cu DNA devenită în mentalul colectiv un fel de ghilotină, a dreptăţii cu orice risc, a transformat un principiu, în fond, constituţional, într-un motiv de dispute şi de scandal.

Faptul că prevederea aceasta constituţională şi-a avut resortul în preocuparea în mare parte corectă de a le conserva aleşilor în forul legislativ drept de a-şi susţine poziţii de natură politică şi de a-i feri de riscul ca acestea să fie denaturate ori scoase din context. Nimic românesc într-o astfel de prevedere. Prevederea aceasta e perfect compatibilă cu statul de drept şi cu instituţia democraţiei şi e o veche realitate a ţărilor occidentale. Şi nimeni, dintre criticii acerbi şi promotori ai amendării prevederii respective prin scoaterea ei din Constituţie, dar nici măcar politicieni, mai mult ori mai puţin vizaţi, nu şi-au făcut timp să se informeze cum funcţionează un astfel de principiu în alte state, unele cu state vechi în Occident şi în sistemul UE.

Un cunoscut jurnalist italian a făcut, acum câteva zile, o investigaţie asupra problemei imunităţii în Parlamentul de la Roma, iar rezultatele depăşesc cu mult pe cele de la Bucureşti, ba aş spune că sunt infinit mai scandaloase. Astfel, pe lângă timpii nepermis de lungi (de la şase luni la doi şi chiar trei ani!) necesari pentru o soluţie de răspuns la solicitarea de ridicare a imunităţii venită din partea organelor judiciare, nu mai puţin de 90 la sută din ele au fost de respingere a cererilor de arest preventiv ori de reţinere. Investigaţia vizează întreaga perioadă a celei de-a Doua Republici Italiene, adică tocmai cea făcută posibilă de către celebra campanie a „Mâinilor curate”, cu care e comparată campania anticorupţie de la noi, din ultimele luni.

Procentul este, într-adevăr, scandalos, deşi poate încă şi mai scandaloase au fost repetatele tentative, unele victorioase (e vorba de acele dll, echivalente ale ordonanţelor de urgenţă de la noi), ale guvernelor Berlusconi, menite a-i asigura acestuia nu imunitate, ci o totală impunitate. Mai mult, în Italia s-a negat chiar şi uzul interceptărilor şi al înregistrărilor. Un caz foarte discutat în presa din Peninsulă a fost, pe lângă cele numeroase ale lui Berlusconi, cel al parlamentarului Denis Verdini, pentru care o decizie la cererea unui tribunal a venit după mai bine de doi ani. Obţinut avizul comisiilor îndrituite după câteva luni, era nevoie doar de un spaţiu în agenda Camerei, spaţiu ce nu s-a găsit până la terminarea legislaturii, ceea ce i-a permis „onorabilului” (cum sunt apelaţi aleşii italieni cu o formulă veche de secole) să schimbe, la un nou scrutin, o Cameră, inferioară a Parlamentului, cu alta, Senatul, şi odată ajuns acolo, mai sus, s-a luat totul de la zero.

Cazurile sunt numeroase şi, cum spuneam, e vorba de situaţii infinit mai grave decât cele ale noastre, fiindcă, aşa cum s-a întâmplat chiar în primele luni din acest an, procurorilor li s-a respins şi dreptul de a folosi interceptările. Într-un precis caz, legat de actele de corupţie instrumentalizate de către Procuratura milaneză şi legate de lucrările antreprizelor din cadrul proiectului Expoziţiei Mondiale ce urmează curând să fie deschisă în metropola lombardă, s-a ajuns la situaţia ridicolă în care, în comisia juridică a Senatului, cel vizat s-a aflat la aceeaşi masă cu preşedintele Anticoupţiei Naţionale, Raffaele Cantone. O situaţie în care, cu puţin „noroc”, Alina Bica a noastră n-a apucat s-o trăiască, preferând, cu voie de la Frau Koveşi, statul la… umbră.

Fireşte, poate că Italia n-o fi Germania, ori Anglia, poate că, „veri” latini – şi levantini – cum ne găsim, ne vom fi asemuind în cele bune şi mai ales în cele rele. Problema care mă incită – şi mă irită – este cu totul alta. Nu s-a înregistrat, în Italia, de-a lungul celor două decenii în care s-au petrecut astfel de lucruri, nici măcar vreo intervenţie a vreunui alt guvern, ori ambasade. Şi nu cred că situaţii similare nu se vor fi produs şi la nivelul altor parlamente, însă cine şi-ar permite ca nişte decizii, întâmplări, interpretări legislative ale unui Parlament ori Executiv să facă obiectul unor trageri de urechi, când nu e vorba chiar de veritabile puneri la zid, din partea altora, altminteri stipulaţi, prin tratate, întru totul egali.

Mi se pare inutil să adaug că, departe de a cocoloşi cumva derapările parlamentarilor dâmboviţeni prin tentativele de sustragere de la aplicarea legii, ar fi de aşteptat ca ei înşişi să-şi „denunţe” imunitatea, oferind, astfel, nu doar un exemplu, ci un model de conduită.