La Washington, Departamentul de Stat a susţinut insurgenţii ucraineni, în ideea de a forţa mâna lui Barack Obama. În pofida tensiunilor, prioritatea preşedintelui a fost relansarea dialogului cu Moscova. S-a vorbit de zeci de morţi în Piaţa Independenţei din Kiev, începutul unui război civil şi o escaladare sângeroasă la porţile Europei. La 21 februarie a.c., timp de o oră, Barack Obama şi Vladimir Putin s-au întreţinut la telefon, după anunţarea unui acord între opoziţia şi puterea de la Kiev, în medierea emisarilor francez, german şi polonez, emisarul rus contribuind la dialog, dar nesemnând alături de cei menţionaţi. Conţinutul real al conversaţiei dintre liderii celor două mari puteri, calificată, forţat, ca „foarte constructivă”, şi-a păstrat misterul. Vladimir Putin, iritat de rezultatul negocierilor, care presupuneau alungarea lui Ianukovici şi organizarea de noi alegeri în Ucraina înainte de sfârşitul anului, a savurat totuşi momentul unei discuţii de la egal la egal cu preşedintele american, după trei săptămâni demne de războiul rece. La rândul său, Barack Obama relua un dialog cu liderul rus după ce, în vara trecută, îşi anulase o deplasare în Rusia, la scurt timp după acordarea de azil politic lui Edward Snowden. La telefon, cei doi oameni politici au trecut în revistă subiecte sensibile, de la Ucraina la Siria lui Assad, fără a uita de Iranul nuclear, prefigurând posibilitatea de a se afişa împreună, la sfârşitul primăverii, în cursul unor negocieri comerciale bilaterale, prilejuite de reuniunea ţărilor membre G8, la Soci. La 6 februarie, cu două săptămâni înainte ca evenimentele să se precipite pe „Maidan”, Victoria Nuland, asistentul secretarului american de stat John Kerry pe probleme europene şi eurasiatice, anunţa o nouă eră. În cursul unei conversaţii cu ambasadorul SUA la Kiev, înregistrată se pare de serviciile de informaţii ruse şi divulgată pe You Tube, această diplomată experimentată, fost ambasador la ONU şi expert în ţările din est, a lăsat impresia că primul guvern după Ianukovici este deja organizat, pionul său preferat „Yats” (economistul Arseni Iatseniuk) şi înlăturarea fără scrupule a lui Klitch (opozantul Vitali Kliciko) ar constitui proiectul avut în vedere cu sprijinul ONU. Cât despre europeni, răspunsul său a fost fără apel: „Fuck UE”. Moscova a vorbit de o manipulare imperialistă, denunţată de mai multe luni în media rusă. CV-ul Victoriei Nuland, timp de doi ani în echipa vicepreşedintelui Dick Cheney, adversar ostil al lui Putin, a fost prezentat, neomiţându-se detaliul că este căsătorită cu istoricul Robert Kagan, o eminenţă cenuşie a neoconservatorismului american. În cele din urmă, în opinia experţilor, diviziunile din administraţia Obama s-au concentrat pe calendarul sancţiunilor împotriva oficialilor ucraineni, suspendarea vizelor şi îngheţarea activelor financiare a unei părţi din elita de la Kiev fiind doar un motiv de panică în anturajul lui Ianukovici. După ce a încercat, fără succes, să normalizeze relaţiile cu Moscova, Washingtonul s-a aplecat asupra dosarului ucrainean, iar severitatea Victoriei Nuland în referirea la Uniunea Europeană, la începutul lunii februarie, reflecta o deziluzie generală legată de Europa, minată de divizările naţionale şi paralizată în procesul de decizie. După 10 decembrie, când Kerry îşi exprima dezgustul faţă de represiunea de la Kiev, se anunţa deja revenirea SUA. Spre deosebire de predecesorul său, George Bush, actualul preşedinte american, Barack Obama, a căutat să menţină „soldurile” regionale şi să prevină apariţia unor puteri rivale. Evenimentele din Ucraina pot afecta politica internă din SUA, fiindcă, nici o surpriză, chestiunea ucraineană mobilizează baza militantă a republicanilor. Senatorul John McCaine, candidat la preşedinţie, deplasat şi el pe „Maidan”, unde a promis suport complet de la Washington, l-a criticat pe Obama, considerându-l „preşedintele cel mai naiv din istorie”. Obama are o sarcină concretă şi ingrată: el trebuie să reamintească manifestanţilor de la Kiev, ca şi compatrioţilor săi, că vremurile s-au schimbat cu adevărat şi că America nu mai are nici o grabă de a interveni oriunde, după Irak şi Afganistan, dar nici nu poate rămâne impasibilă la ceea ce se întâmplă acum în Crimeea.
