Dialogul jurnalistului Val Vâlcu cu dr. Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipal Bucureşti, în cadrul interviurilor DC News, chiar cu limitele lui, s-a dovedit interesant, încercând să pună faţă în faţă, la mare interval de timp, două generaţii de tineri cu aspiraţiile lor, să le spunem organice. Bonjuriştii erau tinerii români „dandy”, întorşi de la Paris, care spre amiază, cum narează scriitorul de succes, din perioada interbelică, Paul Morand, membru al Academiei Franceze (1968), ambasador al guvernului de la Vichy, în capitala României (1943-1945), în cartea sa „Bucureşti” (Ed. Humanitas – 2015) „pe podul Mogoşoaiei, în drum spre cafeneaua unde luau micul dejun, se salutau cu bonjur în loc de bună ziua”. Nu e glumă: acest dute-vino între Paris şi Bucureşti avea să conducă la independenţa românilor. „Tefeliştii”, abrevierea de la „tineri frumoşi şi liberi” (TFL) au apărut la sfârşitul anului 2015, odată cu evenimentele ce au succedat incendiului de la Colectiv. Prin conivenţă s-a optat pentru abrevierea TFL, de unde „tefeleu/tefelist”. Sunt definiţi prin sentimentul viguros anti-corupţie şi, în subsidiar, anti-PSD. Chiar dacă şi alte valenţe protestatare le pot fi atribuite, niciuna care nu derivă din fronda principală nu este definitorie. Tefeliştii susţin, şi pe bună dreptate, că nu sunt în exclusivitate corporatişti sau hipsteri. Oricum, aidoma poreclei bizare dată bonjuriştilor şi abrevierea de telefişti nu are nimic peiorativ. La Paris, tinerii români, dezamăgiţi, nu puteau spera, după 1848, decât la sprijinul Franţei, într-o vreme în care în „oraşul luminilor” mare lucru nu se ştia de Bucureşti. Dimpotrivă. Se povesteşte chiar, şi o face Paul Morand, că tânărul I.C. Brătianu, primit de ministrul francez de externe, în 1848, Jules Bastide, acesta ar fi întrebat: „Cum se numeşte capitala ţării dumneavoastră”. „Bucureşti excelenţă”, a venit răspunsul. „Aaaa, Buhara? Buhara aţi spus? Continuaţi”. După ce scapă, printr-o achitare, în două procese, obţinând iertarea, I.C. Brătianu revine la Bucureşti în 1856. Este momentul în care Victor Place, numit consul al Franţei, la Iaşi, pregăteşte unirea principatelor dunărene sub privirea îngrijorată a Rusiei. Principatele au ocolit obstacolele, aparent insurmontabile, prin cea mai simplă strategie, alegând aceeaşi persoană, colonelul Alexandru Ioan Cuza, ultimul domnitor român, la Iaşi şi Bucureşti, deşi Convenţia de la Paris prevedea două guverne şi doi domnitori. Şi astfel, românii, uniţi într-o naţiune, se orientează spre Franţa, de la Paris sosind în vrac Codul lui Napoleon, teatrul lui Augier, învăţământul gratuit, secularizarea averilor mânăstireşti şi romanele lui Dumas, tatăl. După căderea lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o lovitură de stat, când trebuia găsit un prinţ străin, să domnească peste cele două principate, în sfârşit reunite, I.C. Brătianu i-a cerut, din nou, sfatul lui Napoleon al III-lea, întotdeauna bine informat, şi acesta a fost, finalmente, de acord cu un prinţ german, Carol de Hohenzolern, francez prin bunică, dar fundamental germanic, încât va afirma: „Faptul că un Hohenzolern domneşte la izvoarele Dunării şi un alt Hohenzolern la gurile sale, e o decizie a providenţei”. Până în 1877, Turcia va rămâne cel puţin nominal, suzerana principatelor, dar înfrângerea ei la Plevna va pune capăt războiului ruso-româno-turc, iar Congresul de la Berlin va consfinţi independenţa României, recunoscută ca Regat în toată Europa în 1881. De acum înainte miniştrii francezi de externe nu vor mai spune „Buhara”, ci Bucureşti. Lumea s-a schimbat şi orice paseism poate părea gratuit. Punerea faţă în faţă a bonjuriştilor cu tefeliştii, le crează mari obligaţii acestora din urmă, dacă vor să intre în cărţile de istorie. Contestatari, şi nu puţini, are şi Donald Trump.
