Regina Maria, mereu demnă de aducere aminte!

0
942

Să reţinem, înainte de toate, peste timp aceste frumoase cuvinte din testamentul Reginei Maria, scris cu puţin timp înainte de moarte: „Ţării mele şi poporului meu! (…) Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine, eram tânără şi neştiutoare (…) Şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate şi m-am străduit să devin o bună româncă. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele (…) Te binecuvântez iubită Românie, ţara bucuriei şi durerilor mele (…) Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”. Rareori un cap încoronat a vorbit aşa frumos despre ţara sa, pe care atâţia astăzi o blamează. În mitologia istorică românească, puţine sunt femeile care au putut intra, dar nu într-o poziţie marginală, subalternă, de martore, în susţinerea morală a unor mari demersuri – proiecte – şi istoricul Lucian Boia menţiona o serie de nume în „Istorie şi mit în conştiinţa românească” printre care blânda Elena, doamna care i-a suportat atâtea lui Cuza Vodă – Ana Ipătescu la 1848, apoi Ecaterina Teodoroiu în primul război mondial. Două nume intră efectiv în discuţie: Regina Elisabeta – Carmen Sylva şi Regina Maria. Şi doar acesta din urmă a cunoscut ascensiunea pe culmile înalte ale mitului. Este drept că şi vremurile cereau mai mult. Măreţia idealului naţional devenise tangibil, iar dezastrul înfrângerilor din 1916 impunea mobilizarea energiilor din anul următor, apoi tragedia păcii separate, necesitatea întreţinerii speranţei în ceasuri grele, toate acestea conducând inevitabil spre formula mitică a Salvatorului (Lucia Boia – „Istorie şi mit în conştiinţa românească”). Obârşia sa îndepărtată a putut fi un atu. Venea din altă lume. Istoricii spun că Regina Maria a fost unul dintre personajele cele mai fascinante ale secolului al XX-lea. Dotată cu o inteligenţă suplă, dobândind din copilărie o educaţie desăvârşită, Regina Maria a fost totodată şi una din femeile frumoase, din cale afară, care s-a aflat vreodată pe tronul unei ţării. Născută pe 29 octombrie 1875 în comitatul Kent, din Marea Britanie, Maria Alexandra Victoria era – după tată – nepoata Reginei Victoria a Marii Britani, iar după mamă era nepoata ţarului Alexandru al doilea al Rusiei. Povestea este lungă şi plăcut narată de istoricul Adrian Cioroianu în „Cea mai frumoasă poveste” (Ed. Curtea Veche – 2013). Regele Ferdinand i-a cerut mâna prinţesei în primăvara anului 1892, când aceasta avea doar 17 ani neîmpliniţi, iar logodna s-a celebrat în oraşul Posdam, în luna mai a aceluiaşi an. În decembrie 1892 a avut loc nunta, tot în Germania, invitaţi fiind familii nobiliare din Germania, Anglia, Rusia şi România. În ianuarie 1893, la 17 ani, prinţesa Maria ajungea aşadar în Capitala României unde primăria Bucureştiului o primea cu urarea caldă „Bine ai venit mireasă, de Dumnezeu aleasă, spre a patriei cinstire”. De-a lungul celor 45 de ani petrecuţi în România, până în anul morţii – 1938 – Regina Maria a făcut nenumărate călătorii prin ţară pentru a-i cunoaşte pe români la ei acasă. S-a simţit bine la castelul Bran, dar locul de care s-a îndrăgostit iremediabil a fost Balcic, de la Marea Neagră, în Nord-Estul Bulgariei de astăzi, teritoriu pe care România îl primise în urma războiului balcanic din 1913. Construcţia domeniului regal de la Balcic a demarat în anul 1925. Localnicii au îndrăgit-o, şi îi vor spune în graiul locului „Sultana”. Regina Maria a murit pe 18 iulie 1938, la 62 de ani. A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România şi Marea Britanie, probând reale calităţi diplomatice în susţinerea şi apărarea intereselor naţiunii care o adoptase ca principesă şi apoi din 1914 ca Regină. Pe timpul războiului, în refugiul din Moldova, a activat ca soră de caritate în spitalele militare, fiind numită în popor „mama răniţilor”. În perioada Conferinţei de Pace de la Paris, dar şi după, alături de regele Ferdinand ca suveran al României Mari, a participat la campanii diplomatice pentru recunoaştere intereselor statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, preşedintele Franţei Georges Clemenceau. După moartea lui Ferdinand şi numirea pe tron a fiului său Carol al doilea, în 1930, acesta a reuşit marginalizarea Reginei Maria în viaţa politică, obligând-o să se retragă la reşedinţele de la Balcic şi Bran. A cerut prin testament ca trupul său să fie înhumat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, iar inima să îi fie păstrată într-o raclă la Capela Stella Maris a reşedinţei din Balcic. Carol al doilea a dispus ca Regina să fie înmormântată într-o „rochie de interior albă” şi nu în straie domneşti, pentru că „aşa îi stă mai bine, în această simplicitate feminină, căci orice credea ea a fost, înainte de toate, o femeie”. Cu alte cuvinte nu o Regină cu rol major în istoria României. După cedarea Cadrilaterului, în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran. Iar la mijlocul anilor 1960 autorităţile comuniste ale României au luat caseta de la Bran şi au depus-o la Muzeul de Istorie al României din Bucureşti, unde se află şi acum. Marta Bibescu nota că Regele Carol al doilea a fost „cel mai crud destin al Reginei Maria” şi că aceasta „a sfârşit prin a-l urî”. Se spune că în vara anului 1838, fiind bolnavă, medicii au opinat că trebuie internată într-o clinică din Dresda, iar deplasarea trebuie efectuată cu avionul nu cu trenul. Carol al doilea s-a opus pe motiv că avionul costa mult. Deloc tandru faţă de Regină, chiar cinic, Constantin Argetoianu scria în memoriile sale: „oricâte greşeli ar fi comis Regina Maria înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care o aşează în istorie la loc de cinste”.