Ce nu „a anticipat”… Nicolae Iorga!

0
378

De „învăţăturile” domnului ambasador american Adrian Zuckerman trebuie ţinut seama –neîndoielnic- fiindcă ele vin de la cel mai de seamă partener strategic al ţării noastre. Gradul de comparaţie, de regulă, nu e ocultat. Numirea sa ca ambasador a fost chiar aşteptată, mai mult decât îşi imaginează, dat fiind faptul că este născut la Bucureşti, părăsind ţara la vârsta de 9 ani, în mai 1966, când împreună cu părinţii a ajuns în SUA. A emigrat. Povestea domniei sale era cea mai bună garanţie că mandatul său va fi, în măsura în care un ambasador poate, şi uneori chiar poate, benefic pentru speranţele românilor. Că domnul ambasador Adrian Zuckerman are uneori parti-pris-uri politice, în afara regulilor diplomatice, amestecându-se în chestiuni de politică internă, nu place „excesiv”, dar en-passant, astfel de gesturi sunt trecute cu vederea. Numai că învăţăturile domniei sale se doresc mult mai complexe: astfel, vineri, la ceremonia de acordare a premiilor Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii, domnul Adrian Zuckerman a enunţat foaia de parcurs pentru perioada următoare: vânzarea a ceea ce nu s-a privatizat până acum. Pledoaria domnului ambasador american pe tema în discuţie nu este deloc simpatică, chiar dacă şi-a argumentat demersul, susţinând că guvernul nu dispune de competenţele necesare pentru a crea şi conduce eficient, dar şi profitabil, companiile, care astfel gestionate, reprezintă o sursă de patronaj politic „de persoane cu conexiuni politice, nepotism şi alte mediocrităţi”. Companiile deţinute de stat, în opinia domniei sale, încetinesc economia, adăpostesc corupţia, împiedică o concurenţă corectă şi amână creşterea economică. Fireşte, domnul Andrei Zuckerman are dreptul la propria opinie. Poate că ar fi meritat făcută precizarea ca „privatizarea a ceea ce a mai rămas ar trebui făcută de autohtoni, după o analiză minuţioasă, spre a se evita ca aceştia să fie deja săgeţi”. Trecem peste faptul că Japonia şi Coreea de Sud, două economii falnice, au încă sectoare de stat bine dezvoltate („Samaritenii cei răi” – Ha-Joon Chang, Ed. Polirom 2012). Poveşti de succes ale unor companii de stat întâlnim în Singapore, Taiwan, dar şi în Austria, Finlanda, Norvegia, Italia. Dar oferim alt exemplu: Germania nu şi-a lichidat prin privatizare economia, ci şi-a păstrat controlul naţional asupra domeniilor strategice, aplicând măsuri protecţioniste care au contribuit la înflorirea industriei şi protejarea capitalului social. Bineînţeles şi a suveranităţii. Nokia a avut nevoie de 17 ani pentru a face profit prin filiala sa electronică, acum cea mai mare companie de telefonie mobilă, sau una dintre cele mai mari. Atâta vreme cât România ar sta la mâna marilor puteri, chiar din UE, aceştia îşi vor plăti reciproc poliţele, care nu lipsesc, clamând că ne doresc prosperitatea. Viziunea neo-liberală a domnului Andrei Zuckerman nu este nouă: privatizarea sectorului de stat din Chile, sub miniştrii neo-liberali ai lui Augusto Pinochet, conform teoriilor lui Miltod Friedman, s-a numit tratament-şoc. „Chicago Boys” au procedat la reforme care au năruit serviciul de asistenţă socială, au crescut şomajul şi au menţinut salarii foarte joase. Povestea este lungă, dar recent chilienii, după ce au reuşit prin referendum să voteze schimbarea Constituţiei, au ieşit fericiţi în stradă. Până acum am tot exportat resurse şi am importat sloganuri. Am dat aur, nu rareori, pe mărgele de plastic. Ori, nu putem vorbi de independenţa, fie ea şi energetică, atâta timp cât suntem conduşi de slugi la mai mulţi stăpâni. Şi ar trebui abandonată dorinţa de a fi plăcuţi sau priviţi cu îngăduinţă, ca apărători ai unor interese care ne sunt străine. Unde ne încurcă logica domnului ambasador Andrei Zuckerman? Aşa cum declară cu orice ocazie, preşedintele Donald Trump, care l-a trimis pe domnul Andrei Zuckerman în România, este naţionalist, suveranist, şi conservator. Aderăm întru totul la aceste convingeri, repetat exprimate de preşedintele Donald Trump, pe care l-am vrea reales. Şi acum o trimitere la un mare istoric al nostru. În 1938 (20 martie) în „Neamul românesc”, sub semnătura marelui istoric şi om politic Nicolae Iorga, apărea un text intitulat „Dezînstrăinarea noastră”. „Am fost întotdeauna duşmanul hotărât al oricărui fel de confiscarea sufletească a poporului românesc. Astfel, cu toate sentimentele, de iubire, de înaltă preţuire şi chiar de adâncă recunoştinţă faţă de admirabila şi disciplinata civilizaţie franceză, am luptat contra maimuţăririi de cei din vechea clasă de sus a limbii şi a modelor din Franţa. Mi s-a părut ridicolă încercarea de a înlocui această prefacere a unei părţi din societatea noastră cu un alt mimetism.(…) Suntem în adevăr un popor, cu milenare tradiţii de civilizaţie, cu o conştiinţă de sine care a biruit toate înstrăinările. Astăzi simt un dezgust, care nu se poate rosti îndeajuns faţă de formele de îngenunchere şi de înstrăinare a sufletului nostru. Ele se observă în toate domeniile, cu adevărată furie de abdicare”. Înţelegem că pentru neo-liberali totul e o piaţă. Şi tot ce e pe piaţă e o marfă: chiar şi oamenii. Valoarea e dată de preţ, iar preţul are doar o legătură vagă cu valoarea. O nedumerire totuşi peristă: pentru domnul Andrei Zuckerman, convingerile preşedintelui Donald Trump nu trebuie împărtăşite?